28. Se fac zece ani...

Se fac zece ani de când nu mai am optișpe ani. Un fleac, în economia infinită a timpului. Un prilej de-un ochi aruncat peste umăr, asupra unui timp al meu, ca o dâră pe care numai eu o văd, numai eu o cunosc, cu toate mărunțișurile mici și mari ale ei. Mereu am crezut că la douășapte se-ntâmplă ceva, că e ceva cu vârsta asta, atât de obsesiv a fost gândul, c-am scris Club27. Habar n-aveam ce turnură o să ia douășaptele meu, nici în câte direcții o să mă crească, o să mă-ngrămădească-n mine, o să mă sufoce și-o să mă zboare. Nu credeam nici c-o să mă mărit, nici c-o să lucrez atât de mult, nici c-o să-mi fie atât de frică, nici c-o să fiu atât de fericită. Dar cel mai tare la douășapte am resimțit lupta uriașă între micro-cosmosul meu și macro-cosmosul unei lumi care stă pe ciuci, într-un veceu la țară, fumează Viceroy și bea Tanita. E mahmură, scursă de rimel, vorbește prostii și e de-o tristețe aproape înduioșătoare. E și îngrozitor de frumoasă, da, altfel n-am plânge-o de liniște, nici de pace. Pentru că-i atât de frumoasă că ne-agățăm cu dinții de veșnici sugari de infinitul ei dezmăț. Cu toate ale ei.

Acum câteva zile, am făcut un desen care pare al unui copil de șapte ani. Un omuleț deasupra căruia sunt desenați norișori ai tristeții. Ucraina. Război. Alegeri. Extremism. Dor. Anxietate. Panică. Tristețe. Neputință. Dor. Mama. Tata. Dor. Nu-nțeleg. Gaza. America. Teheran. WW3. Criză financiară. Criză. Criză. Panică. Panică. Panică. M-am uitat la norișorii înspăimântători și mi-am zis: n-ai ce să faci. Unele lucruri nu sunt în controlul nostru. Ai îngăduința să te și bucuri. În fine. A fost pentru toți un an cu de toate. Un an obositor, în care fiecare zi când deschizi știrile pare că deschid un ou kinder cu surprize horror. Deci dac-am crezut că e ceva cu vârsta asta, douășapte, nu m-așteptam ca schimbările să fie de ordin global, nici politic, nici social, nici financiar. Dar iată că douășapte mi-a prins maturizarea între zăbrelele unei lumi în care, în fiecare dimineață, încerc să respir soarele, să-mi păstrez credința, să merg muncă și să (mă) și bucur.

Se fac zece ani de când nu mai am optișpe ani. Un fleac. Zilele trecute eram la canto cu E. I-am cântat nu am chef azi. Pe urmă, era amiază, liniște, și ne-a pălit în același timp un fel de nostalgie a unor vremuri de care nu ne e, de fapt, dor. I-am zis că uneori aud vama și pe mine la optișpe ani. Aud soarele prăfuit care se lovește de-o fereastră murdară, văd banii, ciorapii și șapca pe calorifer. Încă mă pișcă mahmureala și limba scrumieră, rock-ul, tristețea închipuită a unor îndrăgostiri care nu-s menite să dureze, nisipul care mă zgârie și părul sărat. Încă-mi aud visurile și fricile și dacă m-aș întâlni, m-aș scoate la Stuf, am bea cafea la ibric și mi-aș zice hei, fraiero, în zece ani o să ai toate lucrurile pe care le visezi mahmură-n vamă. Și n-o să mai scrii poezii proaste pe malul mării, o să-ntâlnești oameni-poezie care o să te-mplinească și-o să te țină de mână cu atâta căldură că n-o să-ți mai trebuiască nimic. Și mi-aș zice să nu mă lepăd niciodată de citatul meu preferat, că frumusețea va salva lumea. Și că ș-atunci când o să mă-ndoiesc de asta, să-mi aduc aminte că lumea, oamenii, iubirea, suferința, politica, sunt circuite reciclabile de timp, care se tot repetă, dar există supraviețuire. Și infinit de multă iubire.

Se fac zece ani de când nu mai am optișpe ani. De cele mai multe ori nu-nțeleg nimic despre nimic și mă dor mușchii că omenirea nu e în stare să se alinieze la fericire, dar închid ochii și m-agăț de micile constante ale vieții mele și fac toate lucrurile pe care știu să le fac. Douășaptele meu a fost un zmeu. Colorat, care uneori a obosit să zboare și-a leșinat pe-o plajă. Dar de fiecare dată, cineva l-a înălțat la loc. Poate că de cele mai multe ori, chiar eu.

Am crezut că la 28 o să fac o mare petrecere. În schimb, merg spre teatru, joc două Club27. Și abia aștept.

O poză cu mine de la 18 ani.