Cui i-e teamă să-şi piardă sufletul?

"Scriitorii şi curvele. Adică acelaşi lucru", spune profetul, după ce-l condamnă la moarte pe poet. Ironia sorţii dublată de ironia cărţii. Salman Rushdie ştia foarte bine la ce se expune cînd scria Versetele satanice. Ştia că romanul lui va trece drept prostituare a viziunii unice din Coran. Şi, prin extensie, din orice text sacru. Nu-i de mirare că Rushdie n-a fost afurisit doar de islamişti, ci şi de biserici creştine. Dar întrebarea trebuia pusă, cu orice preţ, oricare ar fi implicaţiile.

A cui e vocea? Cine vorbeşte aici? Cine dictează cartea? E un mister cu care Rushdie se joacă în fiecare pagină a romanului său. Nu e doar un povestitor minunat, e un maestru ţesător de covoare zburătoare. Eroii lui zboară cu avioane care poartă aceleaşi nume ca grădinile Edenului, Bustan şi Golestan, călătoresc în timp şi în spaţiu din oraşul mitic Elon-deera, Londra, pînă în cetăţile silicioase din deşerturi. Se prăbuşesc din cer, de pe acoperişul zgîrie-norilor şi cad de obicei pe pragul unei Alleluia sau al unei Zenith. Se ridică iar pînă la Lotusul Hotarului, au aureole, coarne, cozi care apar şi dispar, discută cu fantomele, care nu sînt chestii înfricoşătoare, sînt doar "ceva neterminat" şi, prin urmare, agasant.

Printre alte poveşti, se ţese cu fire de aur, de nisip şi de sînge povestea apariţiei Islamului. Versetele satanice recunoşteau dreptul la existenţă, între cer şi pămînt, pentru un grup de zeiţe vechi. Se spune că ar fi fost dictate de Diavol. Şi au fost iute şterse din Sura Stelelor. Ca şi cum faptul că pomeneşte de ele nu e destul de grav, Rushdie duce jocul mai departe, imaginîndu-şi cum scribul Profetului mai punea de la el. Înlocuia cuvinte, scria "creştin" în loc de "evreu", ca să-l pună la încercare pe Mesager. E o ipoteză, nu? Rushdie n-o face doar pentru amuzament, deşi umorul lui e fin şi generos. O face pentru că întrebarea trebuie pusă: cine vorbeşte? A cui e vocea? Mister.

Dumnezeu, un omuleţ chel, cu ochelari şi costum cenuşiu, semănînd izbitor cu scriitorul, păstrează suspansul. Pluteşte doar prin camera de hotel şi îl ceartă pe arhanghelul leneş, care refuză să doarmă, de teamă că oamenii îl hărţuiesc în vis cerîndu-i revelaţii.

Cine vorbeşte? Cine e real? Actorul care visează că e arhanghel sau arhanghelul care se visează actor? Care e diferenţa dintre revelaţie şi schizofrenia paranoidă? Ca să aflaţi, trebuie să-l urmaţi pe Rushdie, cu mare grijă, să nu vă pierdeţi în lumile lui cu demoni vechi şi noi, cu ritmuri indiene şi disco, cu zeiţe învăluite pînă la călcîie de valuri de păr negru, cu fete cu părul alb, îmbrăcate în fluturi, care conduc pelerinii spre mări gata să se despice. Sînt lumi neasemuite, cum nu s-au mai văzut pînă acum în literatură. Bombay, Mecca, Londra, confundate într-o carte neaşteptată şi încîntătoare, ca coadă de păun cu o mie de ochi, înfipţi în rădăcina lucrurilor.

Rushdie are o impresionantă capacitate de a crea viaţă în cărţile lui. De data asta, dă naştere unui înger cu o mie de feţe, şi unui demon cu o mie de voci. Amîndoi, la un loc, sînt el, scriitorul. Cel care se sfîşie. "Pentru că trebuie să mori ca să renaşti din nou". De o mie de ori. Şi o dată în plus. Se poate, chiar se poate.

Citiţi cartea şi o să vedeţi cum. Cu mare grijă, să nu vă pierdeţi sufletul şi alte certitudini. Poate vă apare un halou după ceafă. Sau două cucuie la tîmple. Pentru orice eventualitate, înainte de a sufla în cine ştie ce trîmbiţe apocaliptice, verificaţi. E posibil să staţi în dreptul unui bec, iar cucuiele să fie doar cucuie.


Salman Rushdie, Versetele satanice, Editura Polirom 2007.