E vântul care trece printre frunzele cocotierilor și ale corcodușilor, asta trebuie să fie, de-asta zâmbește așa. Închide ochii, face un cerc cu mâinile în apă și se lasă pe spate, în plută. Încerc s-o pictez până la capăt, dar nu o pot cuprinde. O aud cum își spune pe nume, cum mi-așază numele, stângaci, lângă al ei. Ploaia se strecoară prin acoperișul crăpat și cade pe fața ei, pe ochi și pe buze, și Lisa mea e goală și zâmbește. Nu mă ceartă că nu-l mai repar, nu o cert că nu mă mai iubește.
Iulia Stavre
și dacă mă uit în oglindă, jur că zâmbesc enigmatic, ca originala. Am privirea oacheșă, sunt descurcăreață, citesc oamenii într-o clipă, am un ochi în inimă, mă ajută să interpretez situații deloc întâmplătoare din viața clienților mei. Îmi fac veacul pe străzile Parisului, am noroc cu turiștii relaxați care vor să-și explice absurdul și cu parizieni aiuriți care cred balivernele pe care le văd în cărțile de tarot. Nu am voie să părăsesc arondismentul alocat, eu fac parte din echipa lui Leo de la Luvru.
Rozalia Cristea
Cu anunțul în mână, intru în atelierul pictorului Popescu pentru o probă. El caută un surâs. Ușa mi se deschide și în interior este un domn ciudat, cu barbă. Mă roagă să stau nemișcată. Stau locului o oră, două ore, o zi, zece zile. Zâmbesc la închipuiri trăsnite. Îmi face portretul. Ca om, mă ignoră. Termină tabloul. Îl aud vorbind. Până acum, niciuna nu a avut răbdarea ta. Te iau de soție. Între timp, devin celebră. Când ies din atelier de brațul lui, portarul se înclină. Doamna Mona Lisa Popescu, sărut mâinile.
