Mâine vine preotul și-i cunună. Coriolan e fericit: se însoară cu iubirea vieții lui. Fără ea, și averea pe care o are, și renumele profesional i-ar fi ca mâncarea fără condimente. Din copilărie o iubește, de când s-a dus cu ai lui la Luvru, iar pe el l-au pierdut, că s-a desprins de maică-sa și a fugit înapoi, la Mona, a stat două ore cu ochii la ea, sufocat de admirație. Pentru ea și-a ales cariera și a muncit să devină cel mai bun hoț de obiecte de artă, pe ea își dorea să o aibă. Mona Lisa Popescu, ce poezie.
Răzvan Dițescu
și îmi este rușine. Prima oară a fost în școală. Când nu știam să răspund. Acum mi-e rușine când ies în oraș. Mi-e rușine când ocup un loc în tramvai; poate că trebuia ocupat de altcineva mai îndreptățit. Terapeutul m-a întrebat de unde vine rușinea. I-am răspuns: din stomac, și urcă, și în clipa aia m-am simțit vinovată că îi ocup timpul. Sunt oameni care se nasc cu o conștiință prea mare. Eu sunt unul dintre ei. Sau, mai bine zis, una. Această corecție mă face să mă rușinez din nou.
Daniela Toader
Taie fin ceapa. Așa cum îi place lui Stere. În timp ce amestecă, gândurile o duc departe. A fost cea mai frumoasă fată din clasă. Îi plăcea să danseze. Pe ringul improvizat, devenea liberă de teme, de ecuații și de integrale, liberă de tabelul lui Mendeleev. N-a terminat un liceu de prestigiu iar facultatea a făcut-o la particular. Amestecă și plânge. S-a îngrășat peste măsură. Ar trebui să fugă în lume, da, așa ar trebui să facă, își spune. Undeva să n-o găsească Stere. Stere Popescu, instalator din tată în fiu.
