God only knows, it's not what we would choose to do."
Kuki și Bill ocupaseră sufrageria cea mare, cu trei paturi, masă și scaune. Era și firesc - aveau în grijă magnetofonul Clubului A și, odată cu el, parcă întreaga coloană sonoră a verii noastre. Eu și Lucica ne instalaserăm în pridvorul închis, cu uși duble și ferestre pe trei laturi. Noaptea, cu toate deschise, aveai senzația că dormi direct în grădină.
Și poate chiar asta făceam.
Țin minte și acum foșnetul frunzelor, lumina lăptoasă a lunii și stelele care păreau coborâte foarte aproape de noi. Dimineața ne-au trezit păsările și razele soarelui intrate prin geamurile pridvorului.
Ne-am spălat repede la fântână, apoi, îmbrăcați în salopetele primite cu o seară înainte, ne-am prezentat la magazia care ținea loc de sală de mese. După omleta obligatorie și cana de ceai, tovarășul Gulie ne-a informat, pe un ton oficial, că în comună exista un proiect pentru construirea unor locuințe rurale și că noi, studenții arhitecți, aveam privilegiul să participăm chiar din prima fază a lucrărilor.
Evident că ne-am entuziasmat imediat. În mintea noastră apăreau deja imagini romantice de șantier, construite din puțina experiență pe care o aveam.
După terminarea anului întâi făcuserăm câteva zile de practică la blocul TD 15 aflat în construcție în Drumul Taberei, unul dintre blocurile din seria TD. Doru Stănculescu, Kuki, Tică Boca - Latze - și cu mine fuseserăm repartizați la un maistru dulgher ca să învățăm montajul tâmplăriei. Dar aceea este o altă poveste.
Acum, la Gheorghe Doja, am pornit spre șantier conduși chiar de tovarășul Gulie.
Am ajuns repede și am descoperit un loc care semăna mai degrabă cu un maidan decât cu un șantier adevărat. Garduri de lemn puse în grabă, materiale aruncate la întâmplare și o dezordine generală care îți inspira orice, mai puțin încredere.
Stive de cofraje vechi, pachete de bare de oțel-beton ruginite, colaci de sârmă, cărămizi cu goluri verticale, toate împrăștiate când spre stradă, când pe la umbra tufelor. Mai încolo se vedeau câteva șanțuri săpate pentru fundații, grămezi de pământ, nisip și pietriș.
M-am uitat instinctiv după utilaje și am făcut rapid inventarul: o betonieră manuală ruginită și ruptă, câteva tesle și ciocane aruncate pe niște cofraje, două-trei lopeți, niște găleți de tablă, câteva cazmale și niște tărgi rudimentare din lemn.
Atât.
Ba nu, mai exista și o bucată de plasă de sârmă al cărei rost aveam să-l aflăm mai târziu: servea la sortarea pietrișului. Adică, spus academic, la "clasarea granulometrică a agregatelor".
Nu existau planuri, nu se vedea nicio trasare pe teren, nimic care să semene cu organizarea unui șantier adevărat. Aveam impresia că cineva săpase fundațiile și adusese materialele în grabă, chiar înainte să sosim noi.
Tovarășul Gulie a fost scurt și clar în explicații: studenții arhitecți urmau să învețe meseria de fierar-betonist și, la finalul practicii, aveau să primească o diplomă din partea primăriei.
Trebuia să fim organizați în două echipe specializate. Unii pregăteau armăturile și cofrajele, ceilalți făceau betonul și turnau fundațiile.
La sfârșit a întrebat dacă cineva are experiență de șantier.
M-am uitat la Kuki, apoi la teslele și ciocanele împrăștiate pe-acolo și am răspuns suficient de tare încât să audă și tovarășul Gulie:
- Șantier TD 15, specializare dulgherie!
A fost, fără îndoială, cea mai bună decizie pe care o puteam lua în acel moment. Tesla și ciocanul păreau infinit mai atrăgătoare decât lopata și targa pentru cărat beton.
Așa că noi patru - "ai oierului" - împreună cu fetele din atelierul Ressu, pentru că "nu era să toarne fetele noastre betoane", am format echipa de fierari-dulgheri.
Am primit tesle și ciocane și am intrat direct în rol.
Kuki dezvoltase o adevărată obsesie pentru tesla lui. În toată practica nu a scăpat-o nicio clipă din ochi:
- Stați că mi-am uitat tesla!
- Unde e tesla mea?
- Mi-a văzut cineva tesla?
Sarcinile erau simple și repetitive. Dulgherii reparau cofrajele: căutau cuie printr-o grămadă de cuie strâmbe și ruginite, le îndreptau și întăreau cu ele cofrajele slăbite. Fierarii îndoiau etrieri pe o masă improvizată, iar fetele legau armăturile cu sârmă.
Cealaltă echipă - colegii din atelierul paralel și câțiva băieți mai vânjoși de la Ressu - intrase direct "la betoane".
Betonul se făcea manual, pe șantier. Se adunau nisipul, pietrișul și cimentul într-o movilă mare, se amestecau cu lopata, apoi în mijloc se făcea un crater în care se turna apă cu găleata. După aceea tot amestecul era întors iar și iar, până devenea beton. Apoi era cărat cu tărgile de lemn și turnat peste armături, în șanțurile fundațiilor.
Cam așa ar fi trebuit să se desfășoare practica noastră în comuna Gheorghe Doja din Ialomița, iar la final locuințele rurale să fie gata "la roșu", spre mândria primarului.
Numai că lucrurile nu au mers chiar așa.
În toamnă, la începutul anului III, au început să circule vorbe că, după plecarea noastră, se descoperise că fundațiile fuseseră trasate greșit. Practic, construcțiile ieșiseră "în oglindă", iar proiectul a fost abandonat pentru o perioadă nedefinită.
Nu știu dacă zvonul era adevărat în întregime, dar parcă se potrivea perfect cu atmosfera acelei veri: improvizație, entuziasm și multă inconștiență tinerească.
"Me and you
God only knows, it's not what we would choose to do."
"Eu și tu...
numai Dumnezeu știe, nu asta am fi ales să trăim."
Pink Floyd - Dark Side of the Moon / Us and Them
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)