Plans that either come to nought or half a page of scribbled lines
Hanging on in quiet desparation is the English way
The time is gone, the song is over,
Thought I'd something more to say."
Așa se întâmplă uneori în viață: tocmai atunci când totul începe să pară lipsit de sens, când zilele curg una după alta fără să lase urme și nu mai reușești să te bucuri nici măcar de ziua de mâine, apare ceva neașteptat care schimbă ritmul lucrurilor și dă timpului un alt înțeles.
Așa ni s-a întâmplat și nouă, la Gheorghe Doja.
Șantierul devenise o formalitate obositoare, mâncarea de cantină sătească, iar singurul nostru refugiu rămânea "Casa Oierului", unde ne adunam după masa de seară, ascultam muzică și schimbam impresii despre lume, viață și orice ne trecea prin cap. Kuki încerca, cu o încăpățânare aproape poetică, să fotografieze stelele, Lucică venea de la pescuit cu capturi din ce în ce mai modeste - "Ce să faci, Nea... balta e mică" - iar noi aveam sentimentul vag că ne scapă ceva esențial.
Și atunci am descoperit Lacul Fundata.
După câteva "prospectări" prin apropierea casei, am ajuns la concluzia că acolo puteam, în sfârșit, să facem ceva care să ne reprezinte cu adevărat. Ceva construit de noi, pentru noi. Un loc în care să ne punem la încercare imaginația de viitori arhitecți și entuziasmul acela absurd și minunat pe care îl ai doar la douăzeci de ani.
Așa s-a născut șantierul nostru "de suflet".
Am avut și norocul unor zile libere legate de weekend. Ne-am făcut provizii de mâncare și băutură și am luat de pe șantier tot ce credeam că ne-ar putea fi de folos.
Dacă la șantierul oficial ajungeam din ce în ce mai târziu, în prima dimineață liberă eram deja în picioare înainte de răsărit.
Kuki, cu celebra lui teslă, Adriana Andone, Luminița Vijelie, Anca Sergiescu, Lucian Manu, Bill Zamora și cu mine am pornit spre lac înarmați cu lopeți, tesle și o cazma, hotărâți să întemeiem o nouă așezare pe malul Fundatei.
Planul era simplu și, tocmai de aceea, ni se părea extraordinar.
Malul fiind destul de înalt, voiam să săpăm trepte care să coboare până la apă și câteva terase intermediare pentru stat la soare. Ne-am pus imediat pe treabă: săpam, consolidam malul cu bucăți de lemn aduse de pe șantier, nivelam platforme, tasam pământul și improvizam soluții cu sculele rudimentare pe care le aveam la dispoziție.
Și ne bucuram de fiecare mică reușită ca niște copii.
În imaginația noastră nu mai eram în Ialomița. Eram pe malul lacului Sinoe, iar noi deveniserăm niște coloniști greci întârziați, întemeind o nouă așezare portuară, o rudă imaginară a Histriei.
Înainte să plecăm acasă ne spălam picioarele în troacele mari de lemn făcute pentru adăpatul vitelor. Uneori apăreau și vacile, curioase, și se uitau lung la noi, de parcă nici ele nu înțelegeau ce construim acolo. În rest, nu vedeam niciodată pe nimeni prin zonă.
Eram numai noi.
Acasă, lângă fântână, improvizasem un colț pentru spălat - un lighean, o căldare și puțină apă rece - după care ne "lustruim", cum spuneam atunci, pentru masa de seară luată în curte, sub lumina lunii și a stelelor.
Lucică amenajase între magazii un loc pentru foc și își perfecționa, cu seriozitate de maestru bucătar, tehnica preparării peștelui "la tablă".
Eram liberi. Independenți. Fără grija zilei de mâine.
Și aveam impresia că toată viața ne stă înainte.
Kuki însă avea mereu alte proiecte în minte. La un moment dat s-a hotărât că pe malul lacului trebuie construită și o vatră adevărată, care să țină focul aprins noaptea.
Rezultatul a fost, după cum comenta el mai târziu privind fotografiile: "o vatră de inspirație grecească ionică pe malul lacului Fundata".
La scară mică, chiar semăna cu un templu grec și se integra perfect în mitologia noastră improvizată.
Recunosc că într-o singură seară am încercat să coacem cartofi și să prăjim pește în "templul ionic", dar rezultatul a fost mult sub ambițiile arhitecturale ale construcției.
Bill, inspirat probabil de aceleași civilizații antice, săpase și el o groapă în mal, cu un scop foarte precis. De acolo urmau să înceapă viitoarele terme și băi publice ale comunității noastre imaginare.
Până la sfârșitul abrupt al practicii, viața noastră s-a împărțit între "Casa Oierului" și terasele de pe malul lacului. Pe la șantierul oficial mai treceam doar pentru acte de prezență. Activitatea se "fleșcăise" complet: ba lipseau materialele, ba nu venise vreun meșter, ba ni se spunea simplu: "Veniți mâine, azi nu e nimic de făcut."
Refugiul nostru rămânea lacul.
Acolo, în schimb, era permanent "action".
Luminița venea cu o saltea pneumatică și intra cu ea mult în larg. Uneori își făcea toaleta direct în apă, spălându-se pe cap și cântând, spre amuzamentul nostru:
- "Vino, mamă, să vezi / cum lucrez la spații verzi..."
Kuki meșterea la vatră, Bill continua proiectul băilor publice, fetele citeau, eu mai făceam câte o fotografie sau îl ajutam pe Kuki. Întotdeauna se găsea ceva de făcut.
Vorba primarului Spătărelu: "Nu veniserăm în vacanță."
Evident că vestea realizărilor noastre "arhitectonice" s-a răspândit rapid. Într-o zi a apărut pe lac o barcă plină cu colegi de la atelierul vecin, veniți parcă să ne cucerească teritoriul.
Împreună cu Kuki, agitând teslele în aer și sprijiniți de strigătele războinice ale fetelor, am respins rapid invazia.
Era absurd, copilăresc și extraordinar de serios pentru noi în clipa aceea.
Dar, ca în toate verile frumoase, ceva trebuia să se termine brusc.
Peste noapte, Bill s-a îmbolnăvit. Luminița își amintea mai târziu:
"Bill Zamora a făcut oreion și așa am scăpat de ultima săptămână de practică, fiind trecuți în «carantină», adică trimiși acasă cei din grupul lui."
Așa a fost.
În sat nu exista niciun sprijin medical real, așa că am mers la primărie și am sunat acasă. A doua zi a apărut o Dacie 110, cu unchiul meu Alexandru (Delu) Ștefănescu la volan și cu tata alături. Delu lucra la ziarul Tribuna Ialomiței și știa foarte bine cum să pună problema în fața tovarășului primar.
Peste nici o oră eram deja în drum spre București.
Au trecut mulți ani de atunci. Dar de fiecare dată când mă gândesc la vara lui '74, imaginile revin singure, una după alta, ca într-un film vechi, ușor decolorat:
Gabi Mohora și mașina lui sport, Kuki cu părul legat pe frunte cu o bentiță de pânză, bicicleta cu volan de tractor, noi pe treptele "Casei Oierului", vatra cu coloane ionice, lacul, praful, stelele și noi toți atât de tineri.
Iar undeva, în fundal, se aude mereu Dark Side of the Moon.
"Every year is getting shorter never seem to find the time.
Plans that either come to nought or half a page of scribbled lines
Hanging on in quiet desparation is the English way
The time is gone, the song is over,
Thought I'd something more to say."
"An după an trece tot mai repede și timpul parcă nu-ți ajunge niciodată.
Planuri sortite uitării ori doar câteva rânduri grăbite, mâzgălite pe o jumătate de pagină.
A trăi într-o disperare tăcută și demnă - acesta este felul englezesc.
Timpul s-a scurs, cântecul s-a încheiat,
și eu credeam că mai am ceva de spus."
Amintiri - cioburi de uitare.
Și muzica ce continuă să le răscolească:
Pink Floyd - Dark Side of the Moon
Speak to Me - Breathe (In the Air)
On the Run
Time
The Great Gig in the Sky
Money
Us and Them
Any Colour You Like
Brain Damage Eclipse
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(sfârșit)