And after all, we're only ordinary men"
Sincer să fiu, nici astăzi nu înțeleg cum a trecut primul an de facultate. Parcă s-a topit dintr-odată între planșete, nopți nedormite, țigări fumate pe fugă și entuziasmul acela aproape amețitor al începutului. Dar peste toate plutea deja umbra "treptizării", apărută brusc, ca o fisură într-o lume care până atunci ni se părea fără sfârșit. Noi încă mai aveam timp, spre deosebire de colegii mai mari, prinși nepregătiți de schimbările care veneau. Pentru noi nu devenise încă o dramă, doar o neliniște vagă, prezentă undeva în fundal.
Anul al doilea avea însă altă lumină. Atunci s-au legat prieteniile despre care eram convinși că vor dura o viață întreagă. Poate că a fost cel mai frumos dintre anii petrecuți la Arhitectură, în București. Vârsta aceea avea darul de a face totul intens și definitiv. Iar noi trăiam cu iluzia că timpul are răbdare.
În vara lui 1974 am aflat că urma obișnuita practică de vară, cu care se încheia anul II. Nu-mi mai amintesc exact cum s-au făcut repartizările. Știu doar că am ajuns să trăiesc acea experiență despre care, după atâta amar de vreme, simt nevoia să scriu acum.
Revăd și astăzi scena ca într-un film vechi, zgâriat, puțin prăfuit și supraexpus de lumină: strada Edgar Quinet, vitrinele facultății în care erau expuse proiectele studenților și autobuzul acela obosit care ne aștepta la marginea trotuarului. Ne urcam unul câte unul, fiecare cu câte o geantă, un rucsac, cu ce avea la îndemână și cu aerul acela de expediție improvizată care ni se părea atunci firesc.
Când aproape toți eram deja urcați, a apărut și Kuki. Transpirat, grăbit, căra magnetofonul de la Club A și o geantă plină cu benzi de muzică. În clipa aceea am simțit cu toții că suntem salvați. Magnetofonul a fost așezat solemn pe băncile din spate, păzit de Bill și de mine ca o relicvă de mare preț. Acum puteam pleca.
După câteva hârâieli și rateuri, autobuzul s-a pus în mișcare, urmat de mașina lui Peter, colegul nostru ceh și prietenul lui Gabi Comănescu.
Destinația era încă neclară. "Undeva spre mare", atât știam.
După două sau trei ore de mers pe drumuri prăfuite, către Lehliu și apoi spre Slobozia, am ajuns la capătul expediției noastre din vara aceea: comuna Gheorghe Doja, județul Ialomița. Niciunul dintre noi nu auzise vreodată de locul acela.
Acolo urma să ne petrecem săptămânile de practică.
Îmi amintesc strada principală, albă de praf, câteva ulițe laterale de pământ, case pe jumătate tencuite, unele cu acoperișuri de tablă, altele cu țiglă, șoproane, magazii și grădini de țară. Dincolo de ele începeau câmpurile nesfârșite de zarzavaturi, întinse până departe, sub lumina grea a verii.
Autobuzul s-a oprit pe un teren viran unde ne aștepta o delegație de la primărie, împreună cu mai multe femei din sat.
Parcă le văd și acum fețele când din autobuzul cu număr de București a coborât grupul nostru pestriț, care probabil părea venit direct de la Woodstock. Fete în pantaloni scurți sau bermude, cu tricouri mulate și decoltate, băieți cu plete, bărbi, pantaloni evazați și tricouri hippie. Aproape toți eram încălțați în șlapi, în după-amiaza aceea fierbinte de vară.
Delegația oficială era formată din tovarășii Spătărelu și Gulie. Primul, primarul comunei și - după cum ținea să precizeze - membru al Marii Adunări Naționale. Îi citeam în privire uluirea sinceră. Probabil că nu înțelegea exact ce se petrecea în fața lui. Astăzi îmi dau seama că pentru oamenii aceia trebuie să fi părut niște extratereștri coborâți într-o lume care nu avea nimic în comun cu a noastră. Era ceva din atmosfera filmului Întâlnire de gradul trei.
Noi ne-am lăsat bagajele jos și am așteptat.
După câteva clipe lungi de tăcere, tovarășul Spătărelu și-a dres glasul și a început un discurs solemn, parcă desprins din anii '50, despre frumusețea și importanța comunei. Ca să nu pierdem nimic din măreția momentului, ne-am aprins tacticos câte un Bucegi fără filtru și i-am urmărit cu maximă seriozitate fiecare cuvânt.
Impactul dintre cele două lumi era total.
Din întregul discurs au rămas, totuși, două idei esențiale: "tovarășele studente să nu circule pe ulițele localității în ținute indecente" - adică pantaloni scurți și tricouri decoltate - și faptul că noi "nu veniserăm acolo în vacanță".
După aceea, tovarășul Spătărelu și-a amintit brusc că avea treburi importante la primărie și a dispărut grăbit. Nu l-am mai văzut decât mult mai târziu, când am mers împreună cu Gabi Mohora în audiență la el. Dar aceea este deja altă poveste.
Rămânea acum ca tovarășul Gulie să se descurce cu mica noastră trupă de hippioți și să rezolve problemele practice: cazarea, masa, echipamentul și șantierul.
Atunci am înțeles și de ce veniseră femeile din sat. La ele urma să fim găzduiți pe perioada practicii.
Dintr-odată, mulțimea s-a însuflețit.
- Eu nu iau decât o fată cuminte, că n-am loc!
- La mine se stinge lumina devreme!
- N-am pretenții, dar la mine nu se fumează!
Erau numai femei și îmi amintesc că m-am gândit atunci că probabil bărbații erau plecați la muncă pe câmp. În timp ce priveam nedumerit scena, Kuki mi-a dat un ghiont:
- Stirlitz, caută ceva ca lumea!
M-am retras puțin din înghesuiala în care tovarășul Gulie încerca să facă liste și am început să mă uit în jur. Căutam instinctiv o figură care să-mi inspire încredere. Viața m-a ajutat de multe ori în felul acesta.
Și atunci am văzut-o.
O bătrânică stătea puțin mai departe de mulțime, liniștită. I-am întâlnit privirea și m-am dus direct spre ea.
- Sărut mâna, mamaie... Suntem câțiva băieți cuminți, veniți de la oraș, și nu prea știm cum să ne descurcăm pe aici. Știi matale ceva?
M-a privit câteva clipe, apoi mi-a răspuns simplu:
- Maică, bărbatul meu e oier și-i plecat cu oile. Casa e mare, are mai multe paturi și stă goală. Nu vrei s-o vezi?
Nici astăzi nu pot explica de ce, dar în clipa aceea am avut sentimentul limpede că totul avea să fie bine.
- Sărut mâna, mamaie... Dumnezeu mi te-a scos în drum. Hai să mergem!
În mintea mea lucrurile se așezaseră deja perfect. Aveam casă. Aveam mâncare. Aveam timp. Și aveam muzică.
"Us and them
And after all, we're only ordinary men"
Versurile acelea de pe Dark Side of the Moon păreau să se potrivească perfect cu vara aceea ciudată, în care două lumi atât de diferite încercau, fiecare în felul ei, să se înțeleagă.
"Noi și ei...
iar până la urmă nu suntem decât oameni obișnuiți."
Pink Floyd - Dark Side of the Moon / Us and Them
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)