And all that you see
All that you taste
All you feel"
În vara anului 1972 am trecut mai întâi prin emoțiile bacalaureatului, iar apoi prin examenul de admitere la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București. Ajunsesem, în sfârșit, în Olimpul la care visasem atâția ani. Eram aproape de vârf și aveam senzația stranie că aerul devenise mai rarefiat, că pășeam într-un teritoriu nou, necunoscut și puțin amețitor. Îmi amintesc limpede prima zi în care am intrat, ca student, pe poarta facultății.
Era o zi răcoroasă de toamnă. O lumină difuză cădea peste atelierul de proiectare, iar noi, "bobocii", stăteam cocoțați pe scaunele înalte, aproape nemișcați, ascultându-l pe arhitectul Corneliu Ghenciulescu. Vorbea calm și grav despre rostul arhitectului, despre responsabilitate, despre frumusețea și povara unei profesii care urma să ne devină destin. Îl ascultam fără să respirăm aproape, fiecare dintre noi încercând să-și imagineze viitorul.
Când și-a încheiat discursul, ne-a întrebat dacă avem vreo nelămurire. S-a lăsat o liniște adâncă. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva. Și atunci, de undeva din spate, s-a auzit o voce senină și perfect firească:
- E cam frig în atelier. Când se dă drumul la căldură?
Era Gabriel (Gabi) Mohora (R.I.P.), veteran al facultății și personaj absolut aparte. Unii au izbucnit în râs, alții au rămas uluiți. A fost primul moment în care am înțeles că școala aceea nu era făcută doar din reguli, profesori și proiecte, ci și din oameni imposibil de uitat.
La scurt timp a urmat repartizarea pe ateliere. Când am aflat că voi lucra la atelierul profesorului arhitect Ion Ressu (1916-1984), m-am bucurat sincer. Undeva, adânc ascunsă în mine, rămăsese dorința de a deveni pictor, asemenea tatălui meu. Dar fusesem un copil ascultător și urmasem sfatul lui: arhitectura. Faptul că profesorul meu era fiul pictorului Camil Ressu mi s-a părut atunci mai mult decât o întâmplare; parcă exista o legătură tainică între cele două lumi pe care încercam să le împac în mine.
A venit apoi primul proiect și prima "predare". Trăiam totul cu emoția unui nou examen. Îmi pregătisem proiectul din timp, până la cele mai mici detalii, și lucram febril, ca toți ceilalți colegi, când într-o după-amiază a intrat pe ușă Gabi - relaxat, senin, de parcă timpul nu avea nicio putere asupra lui. După episodul din prima zi aproape că uitasem de existența lui. Nu-l văzusem nici la cursuri, nici la "corecturi".
A venit direct la mine și m-a întrebat, firesc, dacă poate să stea lângă mine și care era tema proiectului. I-am dat ce avea nevoie și s-a apucat imediat de lucru. Avea la el doar un stilou. A fost pentru mine prima întâlnire cu cineva care făcea proiecte "la mână liberă", cu o naturalețe dezarmantă. Dacă îmi amintesc bine, a luat nota 10. Deși părea mereu doar "în trecere" prin facultate, am devenit apropiați. Gabi avea propriul lui sistem de a apărea exact când trebuia și de a dispărea apoi fără explicații. Era o excepție vie, una dintre acele figuri pe care orice generație le păstrează în memorie.
Ceilalți colegi, mai ales fetele, erau mai ordonați. Veneau constant la cursuri, luau notițe, nu pierdeau nicio "corectură". În atelier, mai ales în zilele de dinaintea predărilor, începeam cu adevărat să ne cunoaștem. Fetele se grupaseră repede: Anca Strassman și Adriana Andone, Luminița Vijelie și Irina Șerbănescu, ori cele două nedespărțite - Val & Gal, adică Valentina Ionescu și Gabi Comănescu. Învățau împreună, se ajutau, își împărțeau emoțiile și oboseala.
Noi, băieții, eram mai degrabă niște lupi singuratici, fiecare cu lumea și orgoliile lui în formare. Doru Stănculescu (R.I.P.), despre care aflasem că era fratele cunoscutei cântărețe Mihaela Mihai, devenise rapid sursa noastră permanentă de umor. În ultimele zile înainte de predare trăiam practic în atelier; uneori nu mai ajungeam deloc acasă. Dormeam puțin, desenam mult și mâncam pe fugă, pe unde apucam.
Vizavi de facultate, chiar la intrarea în Pasajul Victoria, era un Lacto-Bar pe care noi îl botezaserăm "La Vaca", după reclama cu o vacă de deasupra intrării. Când i se făcea foame, Doru striga teatral:
- Anca, hai la Vaca!
Îi plăcea rima copilăroasă și o repeta mereu, râzând înaintea tuturor.
Planșele le pregăteam cu un ritual aproape solemn: hârtia era lipită pe marginea planșetei, umezită, apoi lăsată să se întindă perfect, ca pielea unei tobe. Iar înainte de predare trebuia tăiată cu lama. Când termina proiectul, Doru ridica vocea cu patos de tragedian, imitându-l pe George Calboreanu din Apus de soare:
- Dați-mi o lamă să mi-o tai!
Și izbucneam cu toții în râs, chiar dacă eram extenuați.
Constantin (Tică) Boca, poreclit Latze din cauza părului lung care îi cădea pe umeri, era pasionat de fotografie. Avea un aparat Praktica primit prin Fotoclub și îl purta peste tot. Datorită lui am intrat și eu în Fotoclub, am învățat să-mi developez singur filmele, să expun fotografiile pe hârtie și, mai târziu, chiar să câștig câteva premii la Cântarea României. Privind acum în urmă, îmi dau seama cât de firesc se amestecau atunci arhitectura, fotografia, muzica și prietenia într-o singură formă de viață.
Îi mai revăd și astăzi pe Nicolae Stegomir Georgescu, Iuliu (Liu) Costescu, Lucian Manu, Dan (Motanu) Diaconu (R.I.P.), Dan (Bill) Zamora, Sorin Filon, Florin Bojoancă sau George Nicolau, poreclit Șarpe din cauza ochelarilor săi. Dar sufletul atelierului rămânea Dan (Kuki) Georgescu (R.I.P.). Era peste tot: la atelier, la Club A, la Fotoclub, la orice se întâmpla în facultate. Avea energia aceea rară care ținea oamenii împreună.
Tot lui Kuki îi datorez și porecla mea de atunci: Stirlitz, după Max Otto von Stierlitz, celebrul spion din literatura și cinematografia sovietică a anilor '70. De fiecare dată când apărea o situație imposibilă, Kuki spunea cu un zâmbet sigur:
- Nicio problemă, îl trimitem pe Stirlitz.
Și, într-un fel sau altul, găseam întotdeauna o soluție.
Atelierul Ion Ressu devenise, fără să ne dăm seama, locul în care trăiam mai mult decât oriunde altundeva. Acolo lucram, învățam, oboseam și creșteam împreună. Chiar dacă uneori mai neglijam cursurile, la atelier veneam și numai pentru bucuria de a fi unii lângă alții. Acolo învățam nu doar proiectare și arhitectură, ci și prietenia, solidaritatea și libertatea discretă a anilor aceia.
Momentul culminant rămânea întotdeauna "predarea proiectului". Kuki aducea magnetofonul Clubului A, iar în zilele și nopțile dinaintea predării muzica mergea fără oprire. În 1973, Pink Floyd lansase Dark Side of the Moon, iar albumul acela avea să devină coloana sonoră a studenției noastre și, mai ales, a practicii de vară din anul II.
"All that you touch
And all that you see
All that you taste
All you feel"
Versurile acelea pluteau peste planșete, peste oboseala nopților nedormite și peste entuziasmul nostru tineresc, ca un fel de adevăr pe care îl înțelegeam instinctiv înainte de a-l putea explica.
"Tot ce mâinile tale ating,
tot ce ochii tăi cuprind,
tot ce guști din lume,
tot ce sufletul tău simte..."
Pink Floyd - Dark Side of the Moon / Eclipse
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)