Îi e foame. Trebuie să fi trecut șase zile de când au mâncat ultima dată. Nu mai au ce, nu mai au timp. Îl găsește întins pe burtă, cu pământ pe la gură și sub unghiile rupte. Probabil că a scormonit după vreo rădăcină, dar pământul e sterp și tare. Nu mai mișcă, însă încă respiră. E slab. Foamea a consumat-o și nu poate fi pretențioasă. Nimeni nu întreabă de unde a apărut friptura de pe masă, de ce are gust ciudat sau cine l-a omorât pe Relu. Dar întinși în pat, cu burta plină, se întreabă cine urmează.
Sanda Burță
Tata a tras cuțitu la tocilă, mama a fiert apa, unchiu Poldi l-a târât afară de-un picior. O vară-ntreagă l-am scărpinat pe burtă și el făcea roh roh. Acum stau cu urechea lui pârlită-n mână, aia-n care io-i spuneam ofurile și visele. Mă Relule, îi șopteam, tu nu ești porc ca alții, uite-aci, ț-am adus un buzunar de mere pădurețe, roh roh, da, mă Relule, și io te iubesc. Cum să nu plâng, plâng. Ce faci, Labișe, mănânci și plângi, behăie colțatu de frate-meu. 'te drecu de complice, îi zic. Plâng.
Răzvan Dițescu
Relu n-a murit dintr-odată. A murit în rate. Prima dată l-a omorât nevasta, când a considerat că visele lui sunt irelevante. A doua oară l-am omorât eu, când nu i-am răspuns la telefon. A treia oară l-a omorât comunitatea, cu nepăsarea ei. Relu era genul de om care-ți împrumuta bani fără ezitare și-ți repara mașina sâmbătă seara, afară-n ploaie. Oamenii ca el mor primii. Întotdeauna. Suntem cu toții vinovați. Eu, tu, vecina de la trei. L-am omorât în cor. Și am făcut-o fără a ne murdări pe mâini.
