Un visător jalnic la Mondiale

Eu am mers cu Germania, recunosc! Dar, în adâncul sufletului meu de microbist, speram ca Japonia să facă surpriza cea mare. Și asta pentru că eu sunt un purist, un visător jalnic: țin cu ăia care nu se vaită, care nu simulează, care își respectă suporterii și adversarii, care curăță vestiarele după ei și, eventual, lasă acolo o carte de vizită cu un "mulțumesc" sincer.
Acei jucători vreau să câștige.
Naiv, nu v-am zis?

Germania a fost învinsă de cea mai urâtă echipă pe care am văzut-o în ultima vreme. Los Paraguayos nu păreau sportivi, atleți, ci niște mercenari plătiți de carteluri dubioase ca să strice bucuria. Docherii ăia nu aveau mari calități, dar jucau murdar, la intimidare, la provocare și la maximă derută. În fața lor, nemții păreau niște demoazele aflate într-o învoire după ora de broderie de la Choisy-Mangâru.

Paraguayenii nu i-au învins pe nemți în sensul comun al cuvântului, ci le-au aplicat un caft golănesc. Apoi au încercat același lucru și cu Franța. Și aproape că le-a reușit, ajutați fiind de faptul că arbitrul își uitase cartonașele și rușinea pe oglinda de la baie.

Doar că francezii le-au cam râs în nas. Franța s-a activat apoi vreo douăzeci de minute și ne-a scăpat de Paraguay. Că le-am și zis eu prin televizor:
- Sper să nu vă mai văd niciodată, urâților!
Că jur că mi se păreau toți urâți. Nu neapărat fizic, ci urâțiți de propria meschinărie.

Bon! Deci au rămas patru.

Aș zice că Franța e favorita. Nu pare obosită, nu s-a solicitat excesiv, are jucătorii apți și cu chef maxim de joc. Apoi sunt buni, băi frate! Aleargă ăia ca TGV-ul. Și nu cred că am văzut prea mulți jucători care să știe atât de bine cu mingea în regim de viteză maximă.

Dembélé ăla e fantastic! Mbappé, ce să mai zic... Mai e unul, Désiré sau așa ceva. Doamne...!

Spania e totuși Spania. Dar parcă nu și-a găsit încă ritmul acela de joc care te face să spui, fără să clipești: "Gata, ăștia iau cupa". Are sincope. Pornește orchestra, dar nu intră mereu toți odată. Sau, mai clar: câteodată vor să danseze flamenco, dar le tot cade tocul la pantofi.

Acolo e însă un jucător care-mi place mult, Oyarzabal. Modest, muncitor, mereu inspirat, nu comentează, nu plonjează, nu se rupe în fițe și figuri. Nu. El are treabă: dă goluri.

Îmi place și Lamine, desigur, dar încă e pus un pic pe teribilisme. Încă mai joacă uneori și pentru reluarea de la televizor. Dar, vorba unui amic: mai lasă-l doi ani și zi atunci cum îți place.

Mi-ar plăcea să ia Anglia cupa! Merită!

Harry Kane e un băiat mișto de tot. Nu explodează în fața ochilor, dar aproape tot ceea ce face e perfect. Și e complet! Face orice fază. Știe să stea în tranșeele defensive, dar știe și atacul la baionetă. Dă pasa ideală, rămâne mereu calm și în control și își ia foarte în serios rolul dat de colegi, acela de far genovez: te conduce la limanul cel lin în timp de furtună.
Ori îți dă o pasă de geniu, ori o bagă el cumva.
De câte ori n-a făcut el asta...!
Mai sunt gealați ca lumea în echipa aia, dar niciunul nu are constanța lui.

Iar cu Argentina e așa: dacă Messi are chef, dacă reușește să ia foc, dacă îi merg bujiile și demarajul la cheie, atunci poate să se întâmple orice.

Dezavantajul mare, mare de tot este că întreaga echipă așteaptă de la el. Dar nu-i trebuie mult ăstuia. Parcă îl văd cum confiscă mingea undeva pe la treizeci de metri, cum intră ca-n brânză în careul celorlalți și apoi o lipește de plasă.
Că vrem sau nu, el e cel mai mare.

Nu, nu-mi place să o spun. Eram mare fan al lui Cristiano. Dar acum CR7 nu mai e decât un pensionar de lux pe un vas de croazieră.

Data viitoare vă scriu despre nervii mei puși la încercare de comentatori și despre felul în care cred că sunt influențați ei de casele de pariuri.

Iar la final am să trag o concluzie absolut serioasă și asumată despre ceea ce cred eu că ne lipsește nouă ca să fim fotbaliști.
Că cred că știu.

Țineți aproape!