Abia de alaltăieri se simte iz de Mondial: angajament, determinare, uneori prudență excesivă sau "ciupeala" caracteristică meciurilor cu miză.
Dacă Africa de Sud vs Canada am văzut-o printre gene, aseară și azi-noapte am pus câteva beri la rece, am răsturnat niște Cuscinetti Croccanti într-un castron, în amintirea răposatei Italii, participantă la Mondial. M-am pus între două beri, ca Prâslea cel voinic între două țepușe, cu același scop ca și el: să biruiesc somnul.
Seara, pe scurt:
Fantastic cum, indiferent cum te numești, reacționezi la fel când lovește disperarea. Cum cea mai șmecheră tactică se transformă în "dă tare în ea", cum alergăm după ea și poate-poate.
Sau cum 'jde sute de milioane se transformă din nou în oameni în fața unui punct alb aflat la 11 metri de poartă.
Și ca notă comună ar mai fi senzația că trebuie să joace istoria. Ca și cum, dacă ai titluri mondiale câștigate, un livrator ar trebui să vină pe scuter, să deschidă geanta termoizolantă și să o înmâneze frumos când tu stai la un cocktail cu gheață la aer condiționat. Cam așa a fost cu Brazilia, care s-a chinuit teribil cu Japonia (2-1). Cu un joc care ar putea să îl convingă și pe Florin Jianu că doar un miracol i-ar putea face să câștige trofeul, s-au văzut conduși de niponi prin golul lui Sano Kaishū, dar Seleção a fost salvată de veteranul Casemiro și de un gol izbăvitor marcat de Gabriel Martinelli abia în minutul 90+5. Samuraii au plecat acasă cu respectul tuturor, iar brazilienii cu tensiunea 22.
Apoi au urmat două meciuri pe gustul meu, pentru că ador meciurile care se decid la penalty-uri. Mai puțin România-Suedia din '94, acolo unde trauma e deja patrimoniu național.
Germania, această mașinărie considerată cândva infailibilă, a reușit performanța de a egala Paraguayul (1-1), grație unui gol marcat de Kai Havertz, pentru ca mai apoi să clacheze spectaculos la penalty-uri (3-4). Julio Enciso și ai lui au trimis nemții direct la aeroport. Un adio venit natural, spus unei echipe care nu a înțeles că expresia "pe nemți poți să fii sigur că i-ai bătut atunci când îi vezi urcați în autocar" venea din faptul că, de obicei, singurul autocar în care îi vedeai, era cel decapotabil din care prezentau trofeele.
Naționala din 2026 pare că, la sosire, i-a spus șoferului: "Boss, las-o pe avarii, că nu stăm mult". Și, sincer, îi dau dreptate lui Kimmich, care se plângea de atitudinea delăsătoare a coechipierilor.
Olanda a reușit, pentru a mia oară, celebrul exercițiu de autosabotaj, patentat chiar de generațiile lor strălucite din anii '70, cu Cruyff și Neeskens, amintind aici finala pierdută în '74 după ce au condus cu 1-0 împotriva Germaniei de Vest, sau celebrul trio al anilor '80-'90, Rijkaard - Gullit - Van Basten, campioni europeni în '88, în finala cu URSS, Van Basten marcând acel gol iconic din vole, dar cantitate neglijabilă la Campionatele Mondiale din '90 și '94.
Băieții în portocaliu s-au crezut deja în optimi după ce Cody Gakpo a deschis scorul în minutul 72. Doar că Issa Diop a egalat pentru Maroc în minutul 90+1, trimițând meciul în prelungiri și apoi la loteria penalty-urilor. Acolo, marocanii au câștigat cu 3-2, lăsându-i pe faimoșii olandezi să plângă pe acorduri de vuvuzele. Un mare chapeau pentru Cody Gakpo, pentru cum a reușit să rămână conectat la Mondial, deși acasă rămăsese fără fiul său nenăscut.
Fotbal să fie, că bere mai am...
