Despre contabilii de la microfon și meciul adus de acasă

Am încercat totul. Am pus muzică în fundal - n-a mers. Am dat pe mute - degeaba. Am căutat meciurile pe net, pe posturi străine, doar-doar m-oi salva. Nicio șansă. Ca să trăiești autentic nebunia unui Mondial, îți trebuie ecranul mare, imaginea impecabilă și, mai ales, ambianța aceea vie, urletul tribunelor care te bagă cu totul în meci.

Toată această gimnastică disperată am făcut-o dintr-un singur motiv: nu mai suport comentariul de la Antenă. Și nu mă leg acum doar de poticneli sau bâlbâieli; până la urmă, când transmiți liber, live, dintr-un studio unde vezi faza exact în același timp cu omul de acasă, e de înțeles să te mai încurci. Nu asta e problema. Deși, mă rog...

Problema e alta. Felul în care se vorbește astăzi despre fotbal a devenit strict statistic. Meciul nu mai pare o întrecere între națiuni, nu mai pare nici măcar o sărbătoare a fanilor, a spectacolului în care, teoretic, se strânge tot ce are planeta mai bun pe piață.

Neh.

Acum tot ce contează este dacă Ronaldo dă gol, dacă Messi e cel mai mare, dacă Haaland, Yamal și Mbappé înscriu în fiecare meci, dacă Harry Kane intră și el în marea galerie a "celor mai buni".

"Câte goluri a înscris Cristiano? 10.812. Messi doar 9.403. Deci Cristiano e mai bun! Dar stai, Messi are 39 de ani, cu doi mai puțin. Deci el e mai bun. Nu, că Ronaldo joacă de douăzeci de ani la Mondiale, Messi doar de șaisprezece. Da, bine, dar Messi e campion mondial, nene! Deci e cel mai tare..." Nu e așa. Cristiano e cel mai tânăr și cel mai bătrân marcator din istorie. Și are cele mai multe goluri. Sau Messi le are? Atâta au învârtit băieții cifrele în studio, că nici nu mai știi.

E o tendință generală. Nu se mai comentează bucuria unui meci mare și frumos, se bifează performanțe matematice. Recorduri, borne, apariții, minute, vârste, clasamente. Orice gest, orice respirație de pe gazon trebuie imediat băgată într-un tabel Excel. De ce? Pare mai interesant așa fotbalul? Eu nu cred.

În plus, e profund nedrept. Nu prea ai cum să suprapui geometric performanțele a doi jucători. E vorba de coechipieri, de postul pe care joci, de sarcinile tactice, de echipa în care ai nimerit. Să judeci evoluția unui om strict prin numărul de goluri sau prin prezențele la un campionat mondial e o hernie de logică.

Fotbalul nu e matematică. Sau, mă rog, are și matematică, sigur că are. Dar dacă îl reduci doar la cifre, pierzi exact ceea ce îl face irezistibil: emoția, frica, nebunia, surpriza, dramatismul.

Mi se pare mult mai firesc să te bucuri, ca spectator neutru și pasionat, de un joc cu miză mare, de realizările colective, de o echipă mică ce se ridică împotriva uneia uriașe, de un necunoscut care dă golul vieții lui. Numai că băieții de la Antenă exact asta au uitat să facă.

Când marchează alții decât marile vedete din inventar, parcă nici nu le convine. Țipă și ei puțin, fiindcă așa cere meseria, dar îi simți dezamăgiți. Golul le-a stricat povestea pregătită dinainte. Nu a marcat cine trebuia. Ei nu mai comentează meciul care se joacă sub ochii lor, ci meciul pe care l-au adus gata scris de acasă, centrat obsesiv pe Ronaldo, Messi, Mbappé sau Yamal.

Eu vreau să văd meciul. Meciul de atunci, din seara aceea. Vreau să aud tribuna, să simt panica echipei mici, aroganța celei mari, bucuria unui gol venit de nicăieri. Vreau să văd un fundaș anonim marcând cu capul în minutul 89 și alergând bezmetic spre suporteri, fără să-mi urle nimeni în ureche că este primul fundaș născut într-o zi de joi care a înscris după minutul 88 la trei ediții consecutive.

Iar dacă, într-o seară, Ronaldo nu bate niciun record, cred că putem supraviețui.