Buturuga mică răstoarnă pe două linii

Cabo Verde, Curaçao, Qatar, DR Congo, Arabia. Ai zice că suntem la Andreea Marin la ce surprize au făcut echipele astea.

Să vezi echipe precum Spania, Elveția sau Ecuador luptându-se să pătrundă niște apărări cu tranșee săpate e un spectacol. Desigur, depinde din ce unghi te uiți.

Eu mă uit din două unghiuri: cel tactic și cel istoric.

Începem cu cel tactic. Apărarea este o artă. De la noroaiele stadioanelor anilor '60, la Catenaccio, la autobaza lui Sorin Cîrțu. Să te aperi e greu, pentru că faci anti fotbal. Lupți împotriva ideii de victorie, scopul fiind să dai gol. Schimbi doar un parametru foarte important și-anume faptul că orice nu e înfrângere e victorie.

Atunci ajungi să te aperi pe două linii, sapi tranșeele alea, te rogi să aibă portarul tău o zi bună și apoi te mai rogi că poate ciupești una pe contre.

Din perspectiva celui care are calitatea superioară pe teren e frustrant. Din perspectiva celuia care vrea să scoată orice de la un meci e palpitant. E greu să ai probleme cu inima și să fii fanul unei echipe care poate scoate un egal istoric cu campioana Europei. Poate chiar să o bați la un contraatac norocos.

Apoi, intrăm în unghiul doi, cel istoric. Fotbalul nu mai e cu echipe mici. S-a mai egalat fotbalul. Au contat și banii dați de FIFA pentru dezvoltare (să nu spunem că sunt șpăgile electorale a lui Infantino pentru a câștiga). Au contat diasporele educate în fotbalul mare, care mai apoi, au putut crește calitatea fotbalului în țările de origine. Contează și faptul că echipele mari, cu staruri bine plătite, joacă mai cu frica de a nu-și pierde contractele mari prin niște accidentări inutile la națională.

Toate astea contează. Nu e cea mai populară părere, sunt convins, dar fiind fan West Ham, încerc să mă pun să văd lucrurile și din perspectiva underdog-ului, a celui care se bucură că e acolo și orice punct e o sărbătoare națională.

Fără echipe mici, echipele mari n-ar avea cu cine juca.