Trufia celui mic

România bate Ucraina la Campionatul European. 3-0. Muncit, cinstit, meritat.

Presa o ia razna, oamenii se pupă pe obraji, se dau telefoane, se laudă, se miră, se... de toate. Toți ziariștii insistă pe speranță. Poate vom fi din nou ce-am fost odată. Poate nu mai e nevoie de unul ca Hagi, care să salveze nația. Poate băieții ăștia, bine struniți de un antrenor devotat - Edi Iordănescu, atunci - vor ajunge mai sus, poate chiar spre sferturi.

Speranța moare ultima, zice clișeul.
La mine însă a murit prima.

Acum, nu știu. Oi fi eu mai cinic, mai elitist sau mai sceptic. Că visător jalnic am stabilit mai demult că sunt.

Imediat după meci, băieții noștri au fost filmați când coborau din autocar în parcarea hotelului. Dar nu ca după orice victorie, ci în stil de mari campioni întorși acasă cu trofeul. Dintr-un difuzor se auzea cea mai sordidă manea, iar ei coborau dansând șerpește, cu o aroganță de încoronați, înspre fanii ținuți după cordoane, care așteptau autografe.
Atunci mi-a murit speranța, mitraliată de indignare.

Bun. Hai să lămurim treaba cu maneaua, fiindcă prevăd comentariile.
Eu sunt muzician. Asta am fost mereu, în ciuda multor alte meserii pe care le-am făcut. Muzician mă recomand și astăzi. Normal că, știind câte ceva despre valoarea muzicii și despre felul în care ea ne modelează sensibilitatea, limbajul interior și reprezentarea despre noi înșine, nu are cum să-mi placă maneaua. Nici măcar nu o pot tolera. Sunt rațiuni pur profesionale și nu am cum să mă lupt cu ele.

Dar nu maneaua aceea, în sine, mi-a ucis speranța. Ci codul de comportament pe care l-am văzut în scena aceea. Nu faptul că ascultau o anumită muzică, ci disproporția dintre ispravă și celebrarea ei. Câștigaseră un meci. Un meci excelent, fără discuție. Dar coborau din autocar ca și cum ar fi încheiat o epocă, nu ca și cum ar fi deschis-o.

Noi avem un talent special de a transforma începutul unei performanțe în apogeul ei. Nu lăsăm victoria să devină temelie pentru muncă. O prefacem imediat în faimă. Jucătorul primește adulația înainte de confirmare. Presa îl declară erou înainte să-i ceară continuitate. Publicul îi oferă statutul pe care el ar trebui să-l câștige în ani.
Iar când toți te tratează deja ca pe un campion, de ce ai mai simți nevoia să devii unul?

Nu știu dacă există o formulă mai potrivită decât trufia celui mic fără isprăvi adevărate. Și nu mă refer la omul sărac, needucat sau venit din cartier. Cel mic poate purta trening, costum, robă universitară sau haină de ministru.
Mic este omul cu operă puțină și cu imagine enormă despre sine.
Cel care cere prestigiu înainte de merit, cel care confundă faima cu valoarea, cel care face paradă înainte de victorie și zgomot înainte de substanță. Cel care se declară mare înainte de a fi construit ceva suficient de trainic încât ceilalți să-l numească astfel.

Aici este, de fapt, problema fotbalului românesc.
Nu absența talentului. Talent avem.
Nu lipsa academiilor. Academii avem, cel puțin pe firmele de la intrare.

Ne lipsește cultura performanței.

Și nu, cultura performanței nu înseamnă ca fotbalistul să asculte Schubert și să citească Kierkegaard. Nu-i cer nimeni să distingă un Vermeer de un Velázquez și nici să vorbească despre metafizică în vestiar.
Înseamnă să nu confunzi o victorie cu o carieră.
Să accepți că valoarea trebuie reconfirmată. Să înțelegi că talentul nu te scutește de educație. Să-ți respecți meseria, colegii, adversarii și comunitatea pe care o reprezinți. Să știi că aplauzele nu sunt dovada valorii tale, ci doar avansul generos pe care publicul ți-l acordă.

Un campion adevărat nu este omul care nu se bucură. Dimpotrivă. Dar știe dimensiunea exactă a bucuriei. Nu organizează parada triumfală după primul pod trecut.
Fotbalistul român trăiește prea adesea pentru faimă. Iar faima îi este oferită de oameni cu un orizont la fel de larg ca al lui.

Ziariștii, sincer, nu stau nici ei mult mai bine.
Generația care putea să-i tragă de urechi pe fotbaliști prin cultură, cunoașterea jocului, observații și sugestii este aproape dusă. Ziariștii de astăzi fac podcasturi și pastiluțe filmate în care fie bălăcăresc pe oricine fără nicio jenă, fie laudă cu lacrima alunecândă vechi performanțe cât de cât notabile: Mondialul din 1994, Universitatea Craiova în Cupa UEFA, Steaua câștigând în 1986 Cupa Campionilor Europeni.
Adică hrănesc mândria națională cu amintiri dulci.

Printre jurnaliștii de podcast există nihiliști francofoni, cu moace dure, scârbite de prea multă știință. Există tineri care hăhăie zgomotos cu câte-un fost jucător. Există atleți ai corectitudinii politice, care vorbesc mult și nu spun nimic.
Dar comentatori adevărați, capabili să explice ceea ce văd pe teren și să aibă păreri clare despre fotbal, sunt tot mai puțini.

Cei mai vizibili nu mai analizează jocul, ci produc spectacol în jurul lui. Nu întreabă ce trebuie consolidat după o victorie, ci dacă nu cumva se naște deja o nouă Generație de Aur. Nu cer continuitate, ci pregătesc ceremonia.
Întâi ridică jucătorul pe soclu.
Apoi, după primul eșec, îl aruncă în noroi.
Și glorificarea, și bălăcăreala vin din aceeași neputință: incapacitatea de a judeca nuanțat, competent și cu măsură.

De aceea, lipsa culturii performanței nu este numai problema jucătorilor. Este meteahna întregului anturaj.
Presa produce faimă prematură. Publicul cere mitologie. Conducătorii promit academii. Antrenorii încearcă să supraviețuiască. Foștii jucători povestesc la nesfârșit cum era pe vremea lor. Iar fotbalistul tânăr este învățat foarte devreme că imaginea poate ține loc de operă.

Nu ne vom ridica doar prin antrenamente și "academii" de fotbal. În niciun caz.
Vom produce fotbal mare atunci când vom produce fotbaliști moderni: fără aroganță, fără trufie de cartier, integri, rafinați pe cât se poate, cu un cult al muncii și al comunității, cu mândria meseriei făcute profesionist, nu exuberant.
Dar pentru asta trebuie să se schimbe întregul cod de comportament al fotbalului românesc.

Jurnaliștii trebuie să se priceapă. Antrenorii și educatorii trebuie să lumineze. Suporterii trebuie să ceară mai mult. Conducătorii trebuie să înceteze să confunde infrastructura cu firma pe care scrie "academie".
Iar jucătorii, ei bine, trebuie să înțeleagă că un meci bun nu este o operă.
Este doar începutul ei.

Performanța începe exact acolo unde omul refuză să se creadă mare înainte de a deveni.