Aveam unsprezece ani și jumătate în 1982, când am urmărit la televiziunea bulgară primul meu Campionat Mondial, cel găzduit de Spania. La finalul competiției, fermecat de spectacolul oferit și cu amintirea unor meciuri care aveau să rămână pentru totdeauna în memoria mea, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dăruiască o viață cât mai lungă, pentru a putea vedea cât mai multe ediții ale Cupei Mondiale. Făcusem chiar și un mic calcul matematic: cu puțin noroc, aș putea prinde vreo douăzeci!
Actuala ediție, care nu a fost nici cea mai bună, nici cea mai slabă dintre toate cele pe care le-am urmărit, este a douăsprezecea Cupă Mondială din viața mea: cea mai lungă (39 de zile de competiție), cea mai mare (48 de echipe participante și 104 meciuri), prima organizată simultan în trei țări (Statele Unite, Canada și Mexic), și totodată cea care a iscat cele mai multe controverse (goluri anulate de VAR din motive obscure, penalty-uri ușor acordate favoritelor sau trecute cu vederea pentru outsideri, cartonașe roșii "uitate" sau chiar anulate prin intervenții la cel mai înalt nivel...). Dar acest turneu final îmi va rămâne pentru totdeauna întipărit în memorie dintr-un motiv mult mai personal. Duminică seara, după ani și ani, voi urmări din nou finala la televizorul din sufrageria părinților mei, alături de ei amândoi, de vărul meu Mihai și de sora mea Cristina, exact așa cum s-a întâmplat în seara zilei de 11 iulie 1982, când mă pregăteam să asist la prima mea finală de Cupă Mondială.
O ploaie scurtă și zgomotoasă de vară răcorise destul de bine Bucureștiul. Drept urmare, eram nu numai puțin surescitat dar și foarte fericit, fiindcă observasem de ceva vreme deja că prezența norilor, în special după o ploaie zdravănă, ne asigura mai mereu, printr-un miracol tehnic pe care nu reușeam să mi-l explic, o recepție excelentă a semnalului televiziunii bulgare. Patruzeci și patru de ani mai târziu, fotbalul îmi oferă o neașteptată întoarcere în timp. Și, pe durata finalei, probabil că voi redeveni acel băiețel de unsprezece ani care descoperea cu uimire și emoție punctul culminant al unui eveniment sportiv ce devenise deja un fenomen planetar.
SPANIA 1982: ITALIA - R.F. Germania 3-1 (0-0), 11 iulie 1982, Santiago Bernabéu, Madrid, 90.000 de spectatori.
După eliminarea cu sânge rece a Franței de către R.F.G. în semifinală, nu-mi mai doream decât un singur lucru: înfrângerea acestei echipe, deloc simpatice. În ochii mei de copil, jucătorii Germaniei, în frunte cu temutul lor portar, Harald Schumacher, erau cu toții vinovați de mai toate relele posibile: trișaseră cu nesimțire în meciul cu Austria din faza grupelor, eliminând astfel surprinzătoarea Algerie, nu arătaseră nimic cu adevărat spectaculos în tot restul competiției și, mai presus de toate, îl lăsaseră pe bietul Battiston fără dinți și aproape fără viață pe gazonul stadionului Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla.
În cele din urmă, s-a făcut dreptate pe Bernabéu, grație unei Squadra Azzurra, care, după ce trecuse de grupe cu multă șansă, la golaveraj și fără a câștiga vreun meci, știuse să se reinventeze in extremis, având în Paolo Rossi un marcator providențial (6 goluri). În acea seară de gală, l-am iertat definitiv pe italian pentru hat-trick-ul său realizat împotriva magnificei selecționate a Braziliei, echipă în care Socrates, Zico și Falcao transformau fiecare apariție într-un adevărat spectacol.
De altfel, Mundial-ul spaniol mă fascinase nu doar prin numeroasele meciuri palpitante pe care le oferise, ci și printr-o delicată melodie interpretată la chitară, al cărei titlu (Jeux interdits) mă intriga cu atât mai mult cu cât televiziunea bulgară o difuza obsesiv, înainte și după fiecare meci al competiției. În acele nopți scurte de vară, copilul care încă eram căzuse deja sub vraja sclipitoarei echipe a Franței, cu al său "pătrat magic" format din Platini, Giresse, Tigana și Fernandez, jurându-și că nu va ține niciodată, dar absolut niciodată, cu întunecata Germanie.
MEXIC 1986: ARGENTINA - R.F. Germania 3-2 (1-0), 29 iunie 1986, Azteca, Mexico, 114.580 de spectatori.
Din cei patruzeci și doi de elevi ai clasei a IX-a B, considerată ca fiind una dintre cele două clase de elită ale Liceului de Matematică-Fizică nr. 3 din București, doar doisprezece eram băieți. Printre aceștia se afla și un oarecare Marius Enescu, care nu prea se pricepea deloc la fotbal. Și totuși, pe la sfârșitul lunii mai, cu doar câteva zile înainte de debutul Mundial-ului mexican, din vorbă în vorbă, acest coleg îndrăzni să parieze cu mine că Argentina va câștiga noua ediție a Campionatului Mondial. Miza era o bancnotă de 25 de lei, cea cu chipul lui Tudor Vladimirescu pe ea. Altfel spus, o mică avere pentru niște puști ca noi, care nu împliniserăm încă șaisprezece ani.
Nu este de mirare că, la ora finalei, și în ciuda jurământului făcut cu patru ani mai devreme, mă transformasem subit în cel mai înfocat suporter al Germaniei, deși "călăul" Schumacher se afla încă printre titulari. Căci dacă, la începutul turneului, avusesem douăzeci și trei de șanse din douăzeci și patru să câștig pariul, în seara aceea de 29 iunie 1986, nu-mi mai rămăsese decât una din două.
Și astăzi, după atâția ani, continui să cred că Maradona a avut perfectă dreptate atunci când spunea că "mâna lui Dumnezeu" a fost cea care a contribuit la victoria Argentinei (împotriva Angliei, în sferturile de finală). Pentru că acea mână am simțit-o și eu din plin în seara finalei. Ca pe o palmă zdravănă. Și, totodată, ca pe o lecție de viață.
ITALIA 1990: R.F. Germania - Argentina 1-0 (0-0), 8 iulie 1990, Stadio Olimpico, Roma, 73.603 spectatori.
Patru ani mai târziu, cu (aproape) aceiași protagoniști, finala a fost oglinda perfectă a acelei Coppa del Mondo italiene. Pe scurt: insipidă. Germania s-a impus fără strălucire, grație unui penalty care, la fel de bine, ar fi putut să nu fie acordat. De parcă însuși arbitrul se săturase și voia să pună capăt cât mai repede acestei torturi care fusese turneul final din Italia. Adevărul este că, în vara aceea, timp de o lună, ne-am cam plictisit cumplit pe stadioanele peninsulei!
Și nici măcar prezența României în faza finală, eliminată după loviturile de departajare de Irlanda în optimile de finală, nu a reușit să mă facă să vibrez cu adevărat. Poate și pentru că, după dispariția lui Nicolae Ceaușescu, se petreceau lucruri tare ciudate prin București în iunie 1990, mai ales odată cu sosirea minerilor, sosiți cu miile din Valea Jiului pentru a "restabili ordinea" în capitală, molestând studenți în blugi și maltratând diverși lideri ai principalelor partide de opoziție. Aceste evenimente sângeroase nu doar că mă îngrijorau profund, dar îmi întăriseră convingerea că democrația românească post-decembristă era, într-adevăr, una "originală", așa cum se lăuda cinic (ca să nu spun prostește) noul președinte ales al țării, Ion Iliescu, el însuși un fost aparatcik al defunctului PCR. Să mai spun că, la patruzeci de ani distanță, această "originalitate" continuă să mă surprindă în cel mai neplăcut mod cu putință?
USA 1994: BRAZILIA - Italia 3-2 d.l.d (0-0, 0-0, 0-0, 0-0), 17 iulie 1994, Rose Bowl, Pasadena, 94.194 de spectatori.
O să fiu sincer de la bun început: pentru mine, World Cup-ul american s-a încheiat cu o săptămână înainte de marea finală, odată cu penalty-ul ratat de marele Belodedici, care punea astfel capăt visului nebunesc al naționalei României, condusă de un Gheorghe Hagi stratosferic, de a juca o semifinală de campionat mondial împotriva Braziliei lui Romario.
Din fericire, a doua zi după acel sfert de finală de tristă amintire, am plecat cu trenul spre Praga, unde urma să particip la o școală de vară organizată de Georgetown University. De fermecătoarea capitală a Cehiei m-am îndrăgostit imediat și, în seara finalei, împreună cu alți câțiva studenți est-europeni, am preferat să ne plimbăm prin orașul devenit pustiu pentru a-i descoperi mai toate secretele. Obosiți, pe la miezul nopții, ne-am oprit la o terasă fără pretenții din centrul Pragăi pentru a urmări seria de lovituri de departajare, care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, fatală Italiei lui Roberto Baggio.
După un sfert de secol de așteptare, Brazilia devenea din nou campioană mondială. Dar, în acel moment, mie nu-mi mai păsa deloc de asta.
FRANȚA 1998: FRANȚA - Brazilia 3-0 (2-0), 12 iulie 1998, Stade de France, Paris, 80.000 de spectatori.
Există zile în care simți în aer că ceva de neimaginat este pe cale să se întâmple. 12 iulie 1998 a fost una dintre acele zile. Un întreg popor, într-o rară și perfectă comuniune națională, își exprima deschis susținerea pentru Les Bleus, cu atât mai intens cu cât, la începutul Cupei Mondiale, mai nimeni nu credea în șansele acestei echipe a Franței, condusă de enigmaticul Aimé Jacquet, de a cuceri titlul mondial. Lucru neobișnuit într-un oraș ca Parisul, încă de dimineață, oamenii își zâmbeau pe stradă, se încurajau, se salutau, spunându-și în sinea lor: Même pas peur! (Nici măcar nu ne este frică!) în fața unei echipe a Braziliei, unanim considerată drept marea favorită a competiției, cu perla sa din atac, Ronaldo, cu un mijlocaș de mare clasă, Rivaldo, și cu un uluitor fundaș ofensiv, Roberto Carlos.
Am văzut meciul pe stadionul Charléty, din vecinătatea campusului Cité Universitaire, care se umpluse până la refuz cu mai bine de trei ore înainte de fluierul de start. La fiecare gol al lui Zidane, tribunele vibrau cu o asemenea intensitate încât aveam impresia că stadionul se va prăbuși peste noi și că vom muri cu toții, îngropați de vii sub tone de beton și fier vechi. Și, într-adevăr, când Emmanuel Petit a marcat al treilea gol al victoriei, în minutul 93, am murit cu toții. De fericire.
I will survive... Et un, et deux, et trois zéros! Ca într-un basm, întreaga țară s-a oprit pentru a celebra triumful unei Franțe black-blanc-beur. Două zile mai târziu, pe 14 iulie, de Ziua Națională a Franței, festivitățile au atins apogeul odată cu parada eroilor pe Champs-Elysées, unde peste un milion de suporteri îi așteptau în delir. Din această mulțime de oameni fericiți am întrezărit, pentru prima și ultima oară în viața mea, mult râvnitul trofeu din aur masiv, pe care doar campionii au dreptul să-l atingă.
C'est beau, un monde qui joue! fusese sloganul turneului. Cum locuiam deja de patru ani la Paris, trăisem din plin această Coupe du Monde, care nu numai că transformase o țară întreagă într-un imens teren de joacă, dar mi se păruse - cum altfel? - cea mai frumoasă dintre toate.
COREEA-JAPONIA 2002: BRAZILIA - Germania 2-0 (0-0), 30 iunie 2002, Yokohama International, Yokohama, 69.029 de spectatori.
Am început această ediție asiatică a Cupei Mondiale în Corsica, cu foarte multă încredere de altfel. Campioană mondială și campioană europeană en titre, Franța era, alături de Brazilia, marea favorită a acestei ediții. Însă selecționata cocoșului galic l-a pierdut pe Zidane din cauza unei accidentări chiar înainte de începerea competiției, în timpul căreia, spre surprinderea generală, Les Bleus nu au reușit nici măcar să marcheze vreun gol, deși cei cinci atacanți ai lor erau golgheterii celor cinci mari campionate europene.
În aceste condiții, așa cum era de așteptat, cu un Ronaldo aflat la apogeul carierei sale, Brazilia nu a fost nevoită să arate cine știe ce fotbal pentru a ridica trofeul pentru a cincea oară, stabilind astfel un nou record al competiției. Acest lucru nu-mi va șterge însă niciodată impresia că asistasem la unul din cele mai slabe campionate mondiale.
GERMANIA 2006: ITALIA - Franța 6-4 d.l.d (1-1, 1-1, 1-1, 1-1), 9 iulie 2006, Olimpiastadium, Berlin, 69.000 spectatori.
"Rendez-vous le 9 juillet, à Berlin!" ("Vă dau întâlnire pe 9 iulie la Berlin!"), repeta neobosit selecționerul Franței, Raymond Domenech, la sfârșitul fiecărei conferințe de presă, în fața unor jurnaliști uneori nedumeriți, adesea virulenți în fața jocului extrem de slab prestat de echipa Franței.
La pauza ultimului meci din grupă, împotriva modestei echipe a statului Togo, Les Bleus erau virtual eliminați. În vestiar, legendarul Zidane a luat atunci cuvântul și a organizat revolta. Unii spun chiar că i-ar fi cerut lui Raymond Domenech să nu mai deschidă gura până la finalul competiției. Cert este că, din acel moment, vedeta Real-ului a devenit adevăratul lider al echipei care a mărșăluit spre Berlin, obținând o serie de victorii surprinzătoare împotriva Spaniei, Braziliei și Portugaliei. Pe toate le-am sărbătorit, până târziu în noapte, în pub-urile de pe Champs-Élysées, în ceea ce părea a fi un remake al triumfului din 1998.
Și tot Zinédine a fost cel care, după ce a deschis scorul din penalty în finala cu Italia, a îngropat speranțele unui întreg popor printr-un gest total lipsit de fair-play împotriva lui Materazzi, sancționat cu un cartonaș roșu de către arbitrul întâlnirii. Părăsind astfel terenul fără glorie, chiar înainte de finalul prelungirilor, Zidane și-a lăsat coechipierii să se descurce singuri în fața unor fotbaliști italieni, care au știut să speculeze imediat momentul, adjudecându-și trofeul la loviturile de departajare. Și totuși, nici astăzi nu sunt sigur că am dreptul să-i port pică lui Zizou pentru că a stricat astfel marea sărbătoare care se pregătise deja pe străzile capitalei franceze.
AFRICA DE SUD 2010: SPANIA - Olanda 1-0 d.p. (0-0, 0-0, 0-0), 11 iulie 2010, Soccer City, Johannesburg, 84.490 spectatori.
Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru această selecționată a Țărilor de Jos, care a pierdut nu mai puțin de trei finale de campionat mondial, producând mai mereu un fotbal spectaculos și plin de imaginație. În schimb, nu am fost niciodată un adept al strategiei tiki-taka, această filosofie de joc dusă la perfecțiune de Spania, care constă în a confisca mingea adversarului și a o face să circule la nesfârșit, uneori până la exasperare, mai ales atunci când scopul urmărit este protejarea unui avantaj minim.
Așa a devenit La Roja campioană mondială în Africa de Sud, în 2010 și, doi ani mai târziu, campioană europeană, în Polonia și Ucraina, impunându-și astfel supremația asupra fotbalului mondial. Ironia face că tot olandezii aveau să ridiculizeze acest stil de joc patru ani mai târziu, la Cupa Mondială din Brazilia, administrându-i Spaniei o corecție memorabilă (5-1) încă din faza grupelor.
Prea târziu. Și, într-un fel, frustrant chiar.
BRAZILIA 2014: GERMANIA - Argentina 1-0 d.p. (0-0, 0-0), 13 iulie 2014, Maracana, Rio de Janeiro, 74.738 spectatori.
Am urmărit finala care i-a permis Die Mannschaft-ului să cucerească al patrulea său titlu mondial într-o mică stațiune turistică de lângă Kavala, în Grecia. Triumful a fost cu atât mai meritat cu cât selecționata germană nu doar că găsise în Miroslav Klose cel mai bun realizator din istoria Cupei Mondiale (16 goluri), dar reușise mai ales să transforme Seleção într-o echipă obișnuită, administrându-i un incredibil 7-1 chiar pe teren propriu, într-o semifinală de antologie, desfășurată la Belo Horizonte.
Căzută cu zgomot de pe piedestalul său, Brazilia permitea astfel unei echipe europene, pentru prima dată în istoria fotbalului, sa fie încoronată campioană mondială chiar în America de Sud. Iar această performanță inedită îmi era suficientă pentru a-mi umple inima de bucurie.
RUSIA 2018: FRANȚA - Croația 4-2 (2-1), 15 iulie 2018, Loujniki, Moscova, 78.011 spectatori.
Când, pe la orele patru după-amiază, împreună cu soția mea și cele două puștoaice ale noastre, ne-am așezat la o masă, într-un colț al unei frumoase și vaste terase din centrul Ljubljanei, pentru a urmări finala Cupei Mondiale, am avut pentru o clipă un sentiment de neliniște văzând că ne aflam într-o mare de suporteri îmbrăcați în celebrul tricou cu pătrățele al Croației. Atunci mi-am amintit că flăcăii aceștia, solizi și înalți ca brazii, îmi mai provocaseră niște coșmaruri, în urmă cu douăzeci de ani, în 1998, la Bordeaux, pe Chaban-Delmas, într-un meci care reprezintă și astăzi ultima apariție a Tricolorilor la Cupa Mondială.
M-am rugat, așadar, ca Franța genialului Mbappé să mă poată răzbuna în sfârșit. Și a făcut-o. Mai mult chiar, a făcut-o practicând, pe alocuri, un football-champagne de toată frumusețea, oferindu-i cu această ocazie lui Didier Deschamps al doilea său titlu mondial, de această dată în postura de selecționer, după cel obținut ca jucător în 1998. La finalul meciului, prietenoși, mulți sloveni și croați au venit să ne felicite, deși, în afară de naționalitatea noastră franceză, nu aveam, în mod evident, niciun merit în acest triumf istoric.
În acea seară, capitala slovenă mi-a apărut în toată splendoarea ei, ca un exemplu a ceea ce Europa ar fi trebuit în mod normal să fie: un continent în care tineri frumoși, care împărtășesc un soclu comun de valori democrate, folosesc fiecare prilej care li se oferă pentru a transforma orice confruntare, fie ea sportivă, într-un moment de sărbătoare, legând totodată prietenii durabile și bazate pe respect reciproc.
QATAR 2022: ARGENTINA - Franța 7-5 d.l.d. (2-0, 2-2, 2-2, 3-3), 18 decembrie 2022, Lusail Stadium, Lusail, 88.966 spectatori.
În acea primă duminică de vacanță școlară dinaintea Crăciunului, TGV-ul avusese o întârziere considerabilă la sosirea în gara Bourg-Saint-Maurice. Dumnezeu știe de ce. Iar când, într-un sfârșit, am ajuns în clubul nostru de vacanță din stațiunea montană Arcs 2000, se juca deja minutul 75 al finalei. Franța era condusă cu 2-0. Nu mai era nimic de sperat. Totul era din vina noastră. În fine... mai exact, a SNCF-ului. În orice caz, un lucru era sigur: pentru prima oară, de la începutul competiției, nu fuseserăm punctuali la întâlnirea cu Les Bleus.
În familie sau alături de prieteni, turiștii, în majoritate francezi, priveau uriașul ecran de televizor instalat special lângă bar cu un aer absent. Și apoi, dintr-odată, Mbappé marcă de două ori în decurs de câteva minute, meciul intrând astfel într-o altă dimensiune. Atacantul francez reuși chiar un hat-trick în prelungiri, egalând la trei, într-o finală devenită ireală. Când au început loviturile de departajare, m-am surprins gândindu-mă că era pur și simplu imposibil să pierdem la penalty-uri, pentru a doua oară, o finală de Cupă Mondială, după cea din 2006. Uitasem că fotbalul este de o cruzime feroce.
Restul sejurului, l-am petrecut pe pârtiile însorite din Les Arcs, lingându-mi rănile și gândindu-mă neîncetat la acea uriașă ocazie ratată de Kolo Muani în ultimele secunde ale prelungirilor. La 35 de ani deja împliniți, argentinianul Leo Messi, unul dintre cei mai mari jucători din toate timpurile (dacă nu chiar cel mai mare!), intrase în sfârșit în Panthéon-ul fotbalului, câștigând prima sa Cupă Mondială. Dar, în acea seară de decembrie, am avut sentimentul că francezul Mbappé ar fi meritat, cel puțin la fel de mult, să aibă deja două titluri de campion mondial în palmares.
SUA-CANADA-MEXIC 2026: SPANIA - ARGENTINA ? -? (? - ?), 19 iulie 2026, MetLife Stadium, East Rutherford, 87.157 locuri
Anul acesta, finala care va avea loc duminică, la New Jersey, va opune nu doar două foste campioane mondiale, ci și campioana mondială și a Americii de Sud campioanei Europei. Altfel spus, o finală de vis, cel puțin pe hârtie.
După ce a început cu stângul (0-0 cu modesta selecționată a Insulelor Capului Verde), exact ca în 2010, Spania este cotată cu prima șansă, tocmai pentru că a revenit la stilul de joc care a consacrat-o în urmă cu 16 ani. De cealaltă parte, Argentina știe că, pentru a câștiga un campionat mondial, este suficient să dispună de un jucător fuori classe (astăzi Messi, ieri Maradona) și de o echipă dispusă să își dea viața pentru el.
Fiind european, voi ține totuși cu Spania. Dar să nu îmi cereți să fiu și entuziast!
(Foto: TF1 / L'Equipe / Lapresse.ca / Andrei Iliescu / X.com / Vice / Le Point / Le Parisien / So Foot / FranceInfo / RTL)