Broscuța albă

Ela nu e o frumusețe ieșită din comun, dar nici o îmbinare de forme apetisante pe care să nu le bage în seamă bărbații. Și aceștia roiesc în jurul ei ca albinele pe lângă stup căutând bezmetice urdinișul. Bezmetic am fost și eu o vreme căutând să-i intru în grații. Și am intrat, după nu prea multe eforturi, fără să-mi dau seama la început în ce bucluc m-a băgat copilașul gol-goluț cu aripi serafice. Ăla cu arc fermecat și săgeți nevăzute care otrăvesc sufletul. Dar nu era acolo niciun îngeraș sau amoraș simbolic, drăgălaș și nevinovat. Intrând prin urdinișul îngust, albinoi înflăcărat, fără minte și experiențe oculte, am dat chiar peste dracul gol: ăla cu cornițe. Gol-goluț, în mărime naturală, zâmbindu-mi viclean, îmbietor, ba chiar făcându-mi un semn complice cu ochiul. Aici chiar ar merita să atașez emoticonul cu pricina. Un clin d'oeil cu multe subînțelesuri dubioase, îmbibate din plin în senzualism fierbinte. Amfitrion desăvârșit de altfel acest drăcușor, amabil, galant, îmbrăcat în frac și papion la gât, impozant ca un om de lume, ascunzând sub surâsul lui mefistofelic toate cotloanele spiritului său malefic.

Ela nu e o frumusețe ieșită din comun, dar surâsul ei promite desfătări nemaipomenite și privirea umbrită de gene stufoase te cheamă în misterioase ascunzișuri sau delușoare carnale. Chiar așa! Senzualitate fățișă, fără perdea, un fel de stop-cadru pe schimonoseală perversă. Când genele sunt date cu sclipici și sutienul e plin de paiete, zici că ai ajuns la o dansatoare de cabaret și mulțumești destinului că ți-a scos-o în cale. Poți să rupi vraja? Nu, evident că nu, doar nu ea este dracul cel gol și malefic! Ea e o ființă blândă și nevinovată. Superbă, finuță, încât îți vine să crezi că e făcută din puf aviar. Aproape angelică, aș zice, dacă n-ar avea în sânge năravul abisal de a provoca. Drace! De la un antipod la altul! Doi în unu? Pliculețul nescafé 2 în 1, recte iubire în doi. În doi, în trei, în câți vrei, vorba aia. Fabulații de doi bani. Glumițe nevinovate. Ambalaje sclipicioase peste tot, de la comerț la sentimente, de la ocheade exterioare la miez, la esență. Deh, producătorii de cafea trebuie să-și vândă marfa! Ea-și vinde nurii etalați nonșalant. Esența relațiilor de acest fel e alta. O cafea dulce-amară mult mai pragmatică. Faptul că a cedat atât de ușor trebuia să-mi dea de gândit. Ți-ai găsit rațiune, prevenție, teamă, gândire, când palmele nu ți se mai pot desprinde de pe sânii ei delicioși, alunecoși, înfiorați de plăcerea atingerii și de speranța la ce va urma! Magnetism paralogic, patologic, leagăn mitologic! Valea rațiune! Valea griji, valea premeditări, valea primejdie! Totul e numai plăcere. Senzație și relaxare.

Ela nu e o frumusețe ieșită din comun, dar e o damă bine, pretențioasă și pedantă. Ceea ce îi lipsește pentru a fi desăvârșită completează cu gust și rafinament prin sumedenii de cosmetizări stridente ale tenului și o întreținere adecvată a corpului, ca orice femeie la 30 de ani care se respectă și știe să se facă atrăgătoare, plăcută prin prezență și eleganță. Ar vrea să pară chiar distinsă, dar nu reușește să fie decât cochetă, adică atinsă de vraja unui snobism ieftin, cu rochii și bluze de firmă și pantofi Calvin Klein sau Karl Lagerfeld, parfumuri fine precum Dolce&Gabbana și așa mai departe. Cam așa, ce visează orice femeie să pună pe ea, Ela are cu prisosință. Scump, e drept. Tot ce pune pe ea e scump, dar își permite. Lucrează la o companie străină și e bine plătită. Nu poate fi îmbrăcată neglijent. Acolo, la locul de muncă, toată lumea e super-elegantă. Tipi spilcuiți, la costum și cravată, dame scoase din vitrină, nu alta. Parfumuri fine ce impun distincție, aere pline de importanța prestației. Întotdeauna coafată, părul ei galben sidefiu cu nuanțe violet, sârmos și ușor tapetat, e prins într-o mișcare inteligent dirijată de studiata răsucire a capului. Are șarm, stil, când te privește parcă s-ar admira într-o oglindă. Plină de ea, sigură de ea, mândră de tot ce face.

Ela nu e o frumusețe ieșită din comun, dar, în clar-obscurul camerei luminate de veioza cu abajur ocru de carton presat, coafura asta primește irizări spontane. O privesc fascinat ca în vis. Adulmec parfumuri fine, orientale, spune ea. Eu visez, ea nu. E stăpână pe situație. Călare pe roibul lungit sub ea, nerăbdător să înceapă cursa de trap. Când la trap, când la galop. Mâini fermecate, fremătânde îmi înconjoară trupul dezvelit, paralizat de plăcere. Degetele ei alunecă pe pielea înfiorată a pieptului, insistând dibaci la sfârcuri, coboară spre zone intime în așteptare continuă. Știe să prelungească preludiul. Becul din mijlocul abajurului ocru al veiozei răspândește în jur o lumină caldă, difuză, lascivă. Liniște și relaxare. Ca o ședință de masaj cu uleiuri afrodiziace. ️ Ea în rol de personaj principal. Persistența luminii liniștitoare scoate în evidență mărgelușele intens lucitoare, cu care se termină degetele ei delicate. Mărgelușe ovale, ascuțite spre vârf ca niște bombonele divers colorate, aplicate pe fondul lucios al unghiilor alungite. Le privesc cu mirare, cu admirație sinceră. Sunt miraculoase în sine. Știu că-i face plăcere să i le admir și le admir ca pe valoroase opere de artă miniaturală. Sunt impregnate pe ele diferite elemente decorative geometrizate sau frunze, flori, chiar mici peisaje hibernale din munți. Minuscule străluminări ce alunecă pe pieptul meu înfiorat dintr-o parte în alta. Mă simt desfătat, înnobilat de fascinația degetelor astfel împodobite! Un evantai de minunății picturale de mici dimensiuni. Întotdeauna m-au fascinat miniaturile. Tablouri, picturi, sculpturi, bibelouri, goblenuri, timbre, gablonțuri, ascuțitoare de creioane chinezești reprezentând iepurași, păsărele, statuete vintage din alabastru. Acum descopăr o întreagă galerie tematică la cele două mâini ale Elei. Mă minunez de ele când mâinile poposesc pe pernă, alături, sau pe braț, odihnindu-se. Când sunt febrile, se înfig voluptuos în pielea mea arzândă și am senzația că mă pătrund până la suflet toate desenele alea miraculoase, pregătite pentru desfătare policromă. Incendiul provocat de acești licurici e în măsură să anihileze complet lumina becului din veioză. Sunt himerici.

Nopți lungi de decembrie. Liniștite, tihnite. Se pare că ei îi este indiferent ce imagini se derulează pe ecranul televizorului. Până când nu mai suportă pâlpâirile luminiscente, dar deocamdată e bine. Adorm cu secvențe dintr-o anchetă de pe canalul Crime & Investigation cu polițistul burtos trântit pe scaunul din camera de interogatorii. În fața lui, zgribulită și plânsă, fantoma unei femei fără contururi precise, de fapt o umbră neagră ca noaptea de decembrie. Comisarul anchetator o privește cu intensitate crescândă ca să-i citească orice reacție a feței care ar putea s-o trădeze. Dar ea nu are față. E doar o învălmășeală de fire negre ca un ghem de lână neagră pe jumătate desfăcut. O față burată, imposibil de identificat. Tresar brusc, voit, intenționat, ca să pot ieși din coșmar. Reușesc. Stau câteva clipe buimăcit, apoi adorm din nou cu degetele ei răsfirate pe pieptul meu. Desfătare digitală.

În următoarea halucinație sunt pe un câmp înclinat ce se prelungește până la apa învolburată a unui râu. Stau întins pe spate cu picioarele goale și ascult liniștea. Când ridic ușor capul, văd mai jos de picioare, printre smocuri rare de iarbă scundă, aproape uscată, un șarpe verde, intens verde, intimidat de prezența mea, care coboară șerpuind spre apa râului, apoi ezită, se oprește brusc. Înfiorător. Îi ating coada cu piciorul ca să scap de el mai repede împingându-l în jos. Dar el se răsucește spre mine și vrea să mă muște de degetele piciorului. Îmi retrag înfricoșat piciorul, dar el avansează. Mă forțez să tresar pentru a ieși din vis. Nu reușesc. Șarpele verde cu privire rece, hipnotizantă, își duce până la capăt intenția de a se răzbuna pe cel care l-a deranjat. Simt mușcătura lui adâncă în degetul mare de la piciorul drept. Tresar. În sfârșit reușesc să ies din coșmar.

Anchetatorul cu burtă mare își țintește cu aceeași perseverență suspecta implicată într-o crimă. Așa se intră în anatomia crimei. Prinsă în arcanul dovezilor imbatabile, probe directe doveditoare, nu are ce face, cedează în cele din urmă și începe să bocească cu lacrimi amare. Declarațiile false nu mai au putere de convingere. Nu mai poate minți. Se declară învinsă. Lacrimi autentice îi brăzdează fața smeadă. Niciun alibi nu a fost concludent. S-a răzbunat pe cea care i-a furat iubitul și acum își așteaptă sentința. Pot să apăs off pe butonul telecomenzii.

Halucinații cu Ela:

Năluciri imagistice mă năpădesc adesea având punctele de plecare în mini-picturile de pe unghiile Elei. Năluciri transformate în obsesii. Pragmatică și fără fasoane, mi-a spus de la bun început că mă acceptă în patul ei, dar are un iubit în Norvegia cu care se vede din când în când. O legătură statornică. Iubirea femeilor e distributivă, îmi spunea cineva și câtă dreptate avea! Ea, femeia, trebuie să-și împartă iubirea pentru soț cu cea pentru amant și pentru copii. Ela nu are nici soț și nici copii, dar amanți... nu se știe. Eu sunt unul dintre ei. Vor mai fi și alții? A cocheta viclean cu amanți stă în firea femeilor. Le dă încredere în ele însele și Ela marșează pe această virtuală duplicitate cu suficientă tărie ca ea să pară autentică.
- Vezi? mi-a arătat într-o zi degetul mijlociu de la mâna stângă.

Unghia cu pricina reprezenta un minuscul peisaj hibernal din munți (remarcat de altfel cu mult înainte), realizat de Marieta, artista manichiuristă cu mare faimă printre femeile simandicoase din oraș care se respectă și vor să țină pasul cu moda. O adevărată maestră în materie. Desigur, Ela trebuie neapărat să fie printre femeile emancipate din urbe, adică prietenă cu Marieta și mereu preocupată să-și înnoiască manichiura pentru a arăta ireproșabil. Până acum a schimbat-o de mai multe ori. Mania ei.
- Iubitul meu e aici, (explică ea cu degetul întins sub nasul meu) adică acolo, (degetul ei ridicat direct spre ghețurile din nordul Norvegiei). Acolo, undeva în nord. Localitatea se numește Alta. Chiar așa. (Am căutat să atașez aici steagul Norvegiei, dar emoji copy a refuzat să mi-l pună. Toane de Microsoft depășit!)
- Auzi acolo! Alta!? am sărit imediat ca s-o necăjesc. Și-o fi găsit alta pe acolo.
- Și ce-i? Treaba lui. Face ce vrea. Eu nu fac ce vreau? E un tip bine, arată beton și crezi că albinoasele celea nu s-ar bucura de el? E bărbat întâia! Lucrează în construcții să facă bani, e sculptor. Cu barbă. Focos și doritor de sex. Abia aștept să mă duc la el de Crăciun. Mi-am cumpărat bilet de avion, plec peste trei zile. Acolo e iarnă adevărată, nu ca aici. Vezi? Mi-am făcut pentru el colecția "Unghii de Crăciun". Și-și etalează cu îngâmfare unghiile colorate.

Măi să fie! Atâta dezinvoltură m-a lăsat fără suflare. Apoi, mi-a arătat numaidecât pe telefonul ei chipul unui bărbos brunet cu trăsături severe și privire cutezătoare. Ceva fioros, cu părul și barba ca păcura. (N-au ăștia pe Google așa ceva.) Era încadrat într-un peisaj hibernal, așa că a ales pentru unghie un fulg de nea simbolic. Avea pe el o geacă groasă de stofă roșie cu carouri mari. Nu zâmbea câtuși de puțin. Privea hotărât înainte. Privire impenetrabilă, imposibil de înfruntat, dacă ar fi apărut în carne și oase în fața ta. Întruchiparea virilității absolute, sublinia Ela. Ceva ca Charlton Heston prin anii glorioși ai Hollywood-ului. Îi plăcuse Ben-Hur la nebunie. M-am simțit intimidat de acea privire fioroasă și Ela a sesizat numaidecât reacția mea și a început să râdă.
- Nu-i așa că-i beton? a adăugat satisfăcută.

Dezvăluirile ei mă aruncau într-o zonă neplăcută de incertitudini și temeri perfect motivate. Bănuieli urgent alungate de buzele ei lacome lipite strâns de ale mele într-un sărut extatic. Să-mi alunge suspiciunile, să mă protejeze. Apoi, pentru a fi și mai convingătoare, mi-a strecurat informația că n-are niciun iubit în Norvegia. A vrut doar să mă pună la încercare. Fotografia era a cumnatului ei, Matei, zicea, se răsfăța, care lucrează acolo să facă bani. Poți să pui temei pe vorbele unei femei care se alintă? Râdea, se distra pe seama mea. Degeaba, viermele începuse să muște din mărul discordiei.

Alte halucinații cu Ela:

Curând am intrat la alte bănuieli morbide, stimulat de pictogramele inscripționate pe unghiile ei divers colorate. Mirajul inițial se transforma treptat în suspiciuni agravante. Mai erau, pe celelalte extremități ale degetelor ei subțiri, un om de zăpadă, un fulg de nea, un fulger pe fond de cer bleumarin, o inimioară în zăpadă. Colecția "Unghii de Crăciun". Deliram impresionat de iubirile ei eșalonate pe cele zece degete. Am întrebat-o într-o doară, în glumă: "Mie nu mi-ai găsit un loc pe vreun deget?" Îi plăcea jocul. L-a preluat râzând cu poftă. Mi-a întins mâna dreaptă explicativ și mi-a indicat cu arătătorul de la mâna stângă unghia degetului mic pe care sclipea în galben-maroniu o frunză de arțar. Deget marginal, nu central. Ideea i-a venit pe moment, cred, să nu mă lase fără răspuns, nu că era ceva premeditat. A găsit rapid rezoluția. O frunză din colecția "Unghii de Toamnă" a producătoarelor de miniaturi... unghiere. Adică "tomnaticul", mi-am zis în gând și am înghițit în sec. Obsesia mi-a rămas focusată pe varianta "iubitul de la capătul lumii, rătăcit prin ghețurile norvegiene". Frumoasă tevatură. Ca o telenovelă. Iată, mi-am zis, ea năzuiește la un romantic Toma Nour în ghețurile... norvegiene, nu siberiene. Ți-ai găsit să știe ceva despre eroul eminescian plasat în spațiul extranațional, taman în Siberia! Habar nu are de literatură. Cred că n-a citit decât Baltagul pentru că i se cerea în liceu. În rest, un imens vid intelectual. Cultura? Un balast pentru schizofrenici. Adică zăpăciți zurlii scoși din zona ei de interes. Ea trăiește în lumea ei, experimentează în modă și cochetării de tot felul și asta e destul. Își pune gene false, unghii false, întreține sentimente false. Aparențe, divagații, amuzament, relații cu oameni simpatici, distractivi, galanți. Nimic serios. Nici nu căutam seriozitate la ea sau în relația asta. "Tocmai vin de la manichiuristă. Îți place ce unghii mi-am pus?" Despre semnificațiile celorlalte miniaturi nici n-am mai întrebat, deși imaginația mea colcăia de presupuneri. Am început să aiurez. Desigur, toate astea erau numai în capul meu. Îmi ajungeau explicațiile primite în joacă. Ce să mai aflu? Că un iepuraș drăgălaș sare în patul ei după bunul ei chef, după ce plec de la ea? Că ea însăși e vulpița care îi duce de nas pe toți, inclusiv pe mine? Că acel gri sidefiu uni de pe unele unghii șterge sau acoperă totul ca sclipiciul pictogramelor să pară un simplu joc ce nu trebuie băgat în seamă? Îmi venea să-i smulg toate unghiile de pe degete, nu alta! Să scap de obsesiile care mi se îngrămădeau în cap. Nicio șansă. Nu scăpam nici de zâmbetul mefistofelic: Vezi în ce te-ai băgat, nepriceputule? Întrebare fără răspuns: numai pe mine reușește să mă prindă acest truc al feminității zvăpăiate?

E drept, Ela nu e o frumusețe ieșită din comun. Atrăgătoare o face doar felul ei de a fi, felul epatant în care își etalează zburdălnicia amoroasă, senzualitatea și drăgălășenia. Știe să-și etaleze și să-și bagatelizeze ironic senzualitatea. Direct, fără fereală. Femeile zurlii sunt mai atractive decât cele sobre, scorțoase, serioase. Așa a fost de când lumea și proștii pică în plasă. Declarații, jurăminte, legăminte n-o interesează. Mi-a spus că nu are de gând să se căsătorească vreodată. O prietenă i-a furat iubitul și de atunci rătăcește, și-a propus să nu mai sufere niciodată din dragoste. Scena asta ghidușă cu unghiile mi-a rămas în minte mult timp ca o mostră de sinceritate dezarmantă din partea ei. Sau prefăcătorie curată. Mai știi? Dar mai ales am conștientizat-o ca atitudine periculoasă. Unghiile artificiale țin cam o săptămână jumate, după care își pune altele, stârnind în mine alte halucinații. Ea jubila, râdea, se fâțâia și se admira în oglindă. O amuza teribil faptul că mă pune pe gânduri cu zburdălniciile ei, cu glumele ei. Ochii ei atenți citeau în mine ca într-o carte deschisă. Începea să mă zgândărească un fel de gelozie. Puțin câte puțin. Nu mă mai recunoșteam. În general, eram pragmatic cu femeile. Le iubeam sincer, ne combinam, ținea cât ținea relația și pe urmă valea. Ce, ele nu fac la fel? Iar acum îmi displăcea profund să mă simt captiv, înlănțuit în dependența de farmecele ei. Poate că instabilitatea afișată era o armă și un scut. "Bărbații vin și pleacă" mi-a spus odată în treacăt, dar probabil era o realitate crudă, experimentată de ea până la vârsta de 30 de ani.

Altă halucinație cu Ela:

De pe unghii sidefii, aluneci ușor, sanie fără zurgălăi, departe în Siberii sau Norvegii aducătoare de lirism și aer proaspăt. Zăpadă troienită, drumuri pustiite, oameni însingurați, izolați, înfrigurați. Cer glacial. În peisajul hibernal apare sculptorul cu barbă neagră, albită de promoroacă, cu geaca lui roșie în carouri mari. Nu, nu e Matei, cumnatul plecat în Norvegia să facă bani. E iubitul de la capătul lumii. Degeaba vrea să mă prostească. El, el și nimeni altul, iubitul plecat în Norvegia la lucru, înaintează cu greu peste sloiuri sidefii în căutare de armonii figurative, defensive, compensative. E Toma Nour, cel de azi, poreclit așa de imaginația mea ofuscată. Intră în casa singuratică, vopsită în roșu cărămiziu. Specific norvegian. E Toma Nour, romanticul, cu un braț de lemne în mâinile înmănușate. Chiar el. Geaca lui roșie și casa cu pereți cărămizii sunt singurele pete de culoare evidențiate clar în oceanul de zăpadă. Frigul nu pătrunde în cameră. Se apropie de godinul vechi, din alte vremuri, și aruncă lemnele în fața ușiței tuciurii de tablă. Deschide ușița și flăcările aruncă pe pereți un joc săltăreț, drăcesc de lumini schimbătoare. Pune trei lemne peste jarul incandescent. Alături, în patul plin de pături groase, mițoase, în culori și modele gri și alb, e Ela care îi surâde afectuos. Liniște. Priviri languroase. Armonii celeste. Îngerii coboară lin din tavanul întunecat. Flăcările drăcești dispar ca prin farmec. Toma Nour se apropie de pat. Intenționează să-și șteargă barba de umezeală cu un prosop vișiniu. Ela îi face semn să lase promoroaca pe barbă. E interesată de senzații tari. El își întinde capul spre ea să-i mângâie barba umezită. Barba rece îi trezește simțurile. Îl primește cu brațele deschise, goale. Umbra serii se pogoară peste ei și peste disperarea mea.

Mă trezesc transpirat. Căldura godinului mi-a inundat camera. Respir cu trepidații scurte. Flăcările au încetat, nu se mai aud nici lemnele arzând, pocnind ușor în noapte. Bănuiesc, e acolo jarul ce încă dogorește. E liniște. O altă liniște, mai frisonantă. O liniște care nu prevestește nimic bun.

Detectivul din Ford-ul oprit lângă trotuar urmărește un bărbat cu barbă neagră ce intră într-o benzinărie. Are geaca roșie în carouri mari a bărbatului văzut pe micul ecran al telefonului Elei. E Toma Nour, cum îi zic eu. Zăpada se întinde pretutindeni în jur. Numai carosabilul e eliberat de zăpadă. Se văd păduri și dealuri sinilii până la linia orizontului. Se pare că individul în geacă roșie e suspectul principal într-o crimă comisă în Alaska. În Alaska?
- De ce te uiți la prostiile astea? întreabă Ela dezgustată de conținutul morbid al canalului Crime & Investigation. E vădit deranjată de televizorul în funcțiune care zornăie, deși sonorul e dat la minim. Ațipise și acum nu mai suportă licăririle ecranului.
- Sunt crime reale, explic a mia oară. Îmi place să ghicesc criminalul din primele cercetări, din primele indicii. Îmi stimulează gândirea. Măi să fie! Iată o crimă comisă în ținuturile înzăpezite din Alaska.

Halucinația lucrează mai departe, prinde viteză. Roșu pe alb. Pata se întinde rapid, se lățește pe tot ecranul. O pată violet, dar cu puțină imaginație se înțelege sugestia. Nu e ecranul. E doar unghia cu peisaj hibernal mărită la dimensiuni terifiante ca într-un film de groază. În mijlocul peisajului pata. Pensula cu ojă gri-sidefie acoperă într-o clipă tot peisajul. Gri uniform. Tensiune anulată ca o ninsoare blajină care acoperă toate urâțeniile lumii acesteia.

Încerc să adorm. Nu pot. Mă răsucesc de pe o parte pe alta. Dintr-odată se aude soneria. Un țârâit strident. Scurt și apăsat. Apoi bătăi în ușă. Tresar brusc în realitatea imediată. Aceasta, cu Ela alături. Bulucit, confuz, speriat. Ela e și ea speriată. Sare din pat și fuge la ușă aproape goală. Se uită prin vizor. Tensiune. Se întoarce spre mine îngrijorată, pierdută, disperată. Are chipul total răvășit, desfigurat. "E la ușă" articulează șoptit. Cine? vreau să întreb dar nu mai am glas ca într-un coșmar îngrozitor. E verde la față. Eu la fel. De groază, de mânie, de ciudă. De ciudă că am căzut în plasă. "Ce ne facem?" șuieră disperată. O privesc înfricoșat, nu știu pe ce să pun mâna mai repede. Ea explică scurt în timp ce-și trage pe ea rapid un capot: "Incredibil. S-a întors din Norvegia. Bănuiam că-mi va face o surpriză." Asta da surpriză. E groasă rău. Trebuia să meargă ea la el peste trei zile, își luase bilet de avion, dar a venit el la ea fără s-o anunțe. A vrut să-i facă o surpriză. Frumoasă surpriză. Era clar că nu avea cum să fie cumnatul Matei, ci Toma Nour din ghețurile norvegiene. Mi-am dat seama de la bun început, dar am lăsat-o să mă mintă. Ce frumos știu să mintă femeile! Vreau cu orice chip să mă trezesc din coșmar. Nu mai rezist. Tensiunea e prea mare. Văd roșu înaintea ochilor. O imensă pată roșie pe zăpada imaculată. Acum poate să fie și violet. Ultima halucinație... Tensiunea e maximă și ghiuleaua rostogolită spre mine explodează. Aud în urechi detunătura exploziei. Îmi feresc ochii. Îmi frec ochii. Vreau să ies din acest coșmar. Al dracului coșmar. Imposibil. Nu e coșmar. Totul e real. E incredibil de real! Ce mă fac?

Ela nu e o frumusețe ieșită din comun, dar...