În dimineața aceea, Marta se apropie tăcută de oglindă. Te iubesc, urlă. Mă iubesc. Luă un ruj și începu să deseneze peste buzele din oglindă. Arăți ca un clovn. Mereu zâmbind în pozele alea stupide. Ridică o cană și lovi oglinda. Cioburile rămaseră agățate în ramă. Cu unul își crestă ușor buza. Sângele îi alunecă pe bărbie. Nu mai simțea de mult nici durere, nici bucurie. Trăia doar cu senzația că, din clipă în clipă, lumea urma să se prăbușească peste ea. Respira doar când avea ceva de care să se teamă.
Vlad Mușat
Bar, meci de Cupa Mondială. După șase beri, m-am dus la toaletă. În timp ce, mă înțelegeți, aud cea mai melodioasă, scuzați expresia, râgâială. Am văzut-o și m-a pălit contrastul dintre frumusețe și atitudinea de interlop. Ea s-a îndrăgostit de mine puțin mai târziu, când i-am zis că am o colecție de telecomenzi. Am adus-o acasă și s-a minunat de cele 1.469 de telecomenzi și de faptul că nu am televizor. Doamnă judecător, credeam că nu va merge, dar ne vom recăsători în Vegas, în ziua finalei Cupei Mondiale.
Alex Caragian
A fost o săptămână tare ciudată. Cred că am dormit mai tot timpul. Mai puțin noaptea. Îmi era imposibil să mă trezesc. Plonjam între realitate și, nu știu, ceva apăsător. Ceva care-mi dădea dureri de cap și o lipsă de vlagă în tot corpul. Și, într-o dimineață, chiar înainte să răsară soarele, am înțeles tragedia: te iubeam, darling. După atâta timp. Asta mă tulbură: după tot acest timp așternut între noi și atâtea grămezi de pământ ce ne apasă, încă te iubesc. Darling. Orice ar mai însemna asta.
