Mă iubești, am întrebat-o. Te iubesc, dar... mi-a răspuns ea. Am simțit că-mi pică cerul în cap. Cum, după atâta vreme petrecută împreună, nu înțelegea că suntem făcuți unul pentru celălalt? Imediat, negru de supărare, am și plecat spre România. Pe ea am lăsat-o tot acolo cu ai ei, în Africa lor de căcat. Am primit zeci de mesaje de la ea, însă n-am avut chef să le citesc. Apoi, când mi-am mai revenit, am sunat-o. Mi-a răspuns, tristă, în româna ei stricată: De ce plecat? Te iubesc, dar meu.
Mihaela Petrescu
Iartă-mă că nu am venit de ziua ta. Te iubesc și acum, dar nu am avut cum, înțelege. Am fost în deplasare, ca tine când am împlinit 10 ani și așteptam să te întorci acasă. Nici tort, nici cadouri. O îmbrățișare era tot ce îmi doream. Sau ca atunci când am revenit din tabără și am fost singurul pe care nu-l aștepta nimeni. Nu ai răspuns la telefon când am vrut să te anunț că am intrat primul la facultate. Știu, erai în ședință. Am și eu copil acum. Seamănă cu tine când zâmbește. Cred că ai fi fost un bunic grozav.
Clara Marinescu
Bărbatul urmărea în oglindă reflexia ei. Își potrivea încordată colierul, fără să-i ceară ajutorul ca altădată. Ochii ei goi îl înghețau mai mult decât orice scandal. Avea talia prelungă și forme rotunjite. Unde se dusese pofta lui? Nu mai rămăsese nimic. Se tolerau în tăcere. El realiză brusc că izolarea nu cu ziduri se construiește. Ci cu tăceri și priviri goale. Unde se dusese iubirea aia înfocată, unde? Poate că nu plecase nicăieri, doar murise atât de încet, încât niciunul nu-i auzise ultima răsuflare.
