plătesc vieții împrumut. la banca din fața mării unde mi-ai împletit coapsele în jurul buzelor tale. închiriez un salon în care visez isteria pierderii noastre. așa contorizez pierderile. uneori aleg celule, să pot să trăiesc libertatea între linii. când o sa fiu mare tu ai să-mi spui că ne-am împrumutat prea mult de timp. cică datorăm o moarte egală cu uitarea. când ai aflat că nimeni nu își va aminti de noi m-ai strivit de drag și m-ai făcut mică, apoi m-ai pus la pieptul tău. iar eu am vrut să-ți ofer un. DAR.
Oana Stanciu
Îți spun asta în timp ce îți lași cheile pe masă, fără să mă privești. Dar culorile tale au pălit treptat. Nu-ți mai văd verdele ochilor, nu-ți mai aud nuanțele de albastru ale mării în glas, iar lumea noastră roz s-a transformat demult într-un gri cenușiu, șters pe alocuri. Te iubesc, dar fără culoare nu mă mai doare atât de tare. Mă doare doar că ești prezent și, totuși, absent de mult dintre noi. Iar între tăcerile noastre au rămas doar umbrele a ceea ce am fost cândva.
Florentina Ghițescu
Nu-mi place că te culci târziu, nu-mi place că pierzi prea multă vreme la televizor, nu-mi place că îmi reproșezi lucruri și nu mă vezi perfectă, așa cum sunt eu, de fapt. Te iubesc, dar chiar nu știu ce să zic despre obiceiul tău de a-ți dori să stai permanent lângă mine. Parcă nu ai avea și tu propria ta lume. Nu-mi place când mă întrebi pe mine ce aș vrea să facem în loc să mă iei pe sus și să mă duci cine știe unde. Încerc să-ți învăț limbajul. Trebuie să ai răbdare cu mine. Merită. Adică eu merit.
