În sfârșit, aici e weekendul. Mi-am făcut plimbarea de dimineață, s-a anunțat o zi în iad. Mă fâțâi prin casă și, cum anumite acțiuni sunt făcute dincolo de conștiință, deschid la întâmplare un sertar, plin cu hârtii, nu simple hârtii, fiecare dintre ele spune o poveste și-mi readuc emoții. Sunt scurtmetraje, confesiuni stânjenitoare, dramatice, clasice. În ele s-au intersectat dulcele cu amăruiul unei iubiri. A mea, doar puțin bolnavă. Încă-l iubesc, dar încă nu l-am întâlnit. Închid sertarul și-mi fac o limonadă.
Sergiu Costin
ar fi o minciună dacă ți-aș spune-o. Ce om întreg la inimă ar face-o? O zice doar atunci când iubește mai puțin, ca să umple golul rămas, așa cum ai făcut-o tu de când l-ai cunoscut. Vedeam cum se scurge iubirea din tine cu fiecare te iubesc pe care mi-l spuneai. Am adunat-o de pe buzele tale, ți-am inspirat suflarea. Te iubesc, ai continuat și ți-am acoperit gura, ochii ți s-au mărit, obrajii ți s-au înroșit, te iubesc, mi-ai scris cu unghiile înfipte în carne până când trupul nu s-a mai împotrivit.
Dan Banu
O, nu, nu am nicio îndoială în privința lui iubesc. Și da, pe tine te, și de asta sunt sigur. Doar că te-ul ăsta stă spânzurat în eter, ca un nor pufos, fără contur, pe care nu știu să-l definesc. Îți mângâi pielea catifelată pe care buricele degetelor o cunosc atât de bine și totuși încă se mai înfioară la fiecare atingere. Miresmele trupului tău îmi pătrund prin fiecare fisură a învelișului și mă umplu de tine ca un balon de înălțimi nepământene. Dar nu știu să spun cine ești. Sau dacă exiști.
