La noi în familie fiecare se naște cu un număr de te iubesc-uri. Atâtea și gata. Scrie pe spatele certificatului. Tata a avut patru și le-a păstrat ca pe niște timbre rare. Pe mama n-a cheltuit niciunul, zicea că se vede oricum, de ce să risipești. Mie mi-a dat unul când m-am născut, din greșeală, de emoție, și i-a părut rău un an. A murit cu trei necheltuite. I le-am găsit în portofel, lângă poza mamei, puse frumos la păstrare. Acum sunt ale mele. Le păstrez. Cine știe când o să am nevoie de ele.
Răzvan Dițescu
mi-e teamă când dormim împreună. Nu că ai face ceva. Ești blând precum lutul: moale și fără apărare. Mi-e teamă de mine. Stau și ascult cum respiri. Simt cum crește ceva în piept. Ceva greu și fierbinte. Nu știu dacă e tandrețe sau panică. Terapeuta zice că-i teama de atașament. Eu zic că-i mult mai simplu: îți iubesc atât de mult somnul încât mă doare că nu pot intra în el. Că ești acolo, undeva unde nu ajung. Azi-noapte m-ai tras spre tine. Fără să te trezești. Ai rostit un nume. Nu al meu.
Rozalia Cristea
Te iubesc, dar dacă nu te potolești și umbli hai-hui prin tot cartierul, te lipești și te hârjonești cu toate haimanalele și te întorci epuizat și flămând, cerșindu-mi toleranță, înțelegere și acceptare chiar și armatei tale de purici care ți se asociază găsind în blana ta o casă bună pentru ei, mă obligi să aplic ori deparazitare totală, tu fiind obligat să înghiți o pastilă pe lună și să ai restricție de a părăsi incinta locuinței noastre comune, ori libertatea absolută, fără a ți se mai permite accesul în casă.
