În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Elixirul tinereții, Nu am voie să părăsesc țara, Mă numesc Mona Lisa Popescu, Am câștigat o bursă literară, 27 de cărți și Rateu după rateu - toate textele aici.
*
Încep, ca de obicei, c-o poveste. Mică, dar tare: am aplicat și eu - cândva - la o rezidență literară. Nu-mi trebuia, dar am un caracter mic, meschin, invidios, cărpănos, pizmaș, iar un scriitor de-aici din Bruxelles (cu care sunt certat), obținuse o astfel de rezidență în România. M-am înverzit ca o fiolă: ce, mă? Ăla, mă? Ăla poate și eu nu?! Ei, drăcia dracului! Nu mai las mai prejos decât inamicul meu literar - aplic și eu! Am aplicat, am dat din mine tot ce am putut, scriind aplicația aia, și am pierdut; a primit-o un alt inamic literar, dar nu unul din Bruxelles, ci unul din București. Să-mi vie nebunie! M-am consolat ca un filozof cu ideea că "Oricum nu m-aș fi dus, nu pot lipsi o lună de acasă, fie la ei acolo, lasă că vedeți voi cu rezidența voastră... să fie de sufletul morților mei!".Mă sună o fostă ucenică, să-mi spună că a câștigat și ea, la secțiunea "Debutanți" a aceleiași rezidențe, și să mă-ntrebe ce să facă și cum să facă, pentru că ea e cam sfioasă și nu știe, așa că apelează la "experiența mea" (care experiență?!). I-am zis să fie cuminte, să se țină se scris și nu de băutură, iar dacă e de sex sportiv, să aibă clar în vedere că ce se petrece la o rezidență rămâne la rezidență, să n-o pună dracul să se îndrăgostească pe-acolo, că-mi iau mâna de pe ea! A zis că bine-bine.
Rezidența dura o lună. M-a sunat după o săptămână, de la ea de-acasă: fugise din rezidență mâncând pământul. Mi-a povestit tot, am leșinat de râs, mi-am dat palme, apoi pupicuri în oglindă că nu m-am dus (mă rog, nu m-am dus că n-am câștigat, că altfel mă duceam, dar orișicum!). Așa că, da, știu ce vorbesc când vorbesc.
Bursa literară și rezidența literară sunt două lucruri diferite. Ceea ce le leagă este calitatea jalnică a textelor pe care le-ați scris la tema Am câștigat o bursă literară. Singura mea explicație este că v-ați emoționat ca niște copii la această perspectivă și că emoția v-a scopit de toate resursele de creativitate. Ca să vă îmbărbătez și ca să vă torn foc în vine pentru următoarele teme, vă spun: chiar nu-i vreo sfârâială.
Nici cu bursa, nici cu rezidența. Cine vrea să bea, bea și-acasă. Cine vrea să scrie, scrie și-acasă. Iar cine vrea să cunoască oameni din bula literară... vine la lansări.
Elixirul tinereții
1. Maestrul le puse în față celor doi ucenici două pocale. Aveți de făcut o alegere grea, dragii mei, le zise. Dacă beți din pocalul din stânga veți rămâne veșnic tineri, dar niciodată nu veți avea parte de iubirea vreunei femei. În schimb, dacă alegeți să beți din cel din dreapta, femeile vă vor cădea la picioare, însă fiecare iubire vă va costa câte zece ani din viață. Cei doi băură pe rând din pocalul din stânga, se sărutară cu pasiune și, ținându-se de mână, părăsiră fericiți coliba maestrului. (Cristian Nedelcu)
Genial, dar aș păstra suspansul până la final: "Cei doi băură pe rând din pocalul din stânga și părăsiră fericiți coliba maestrului, ținându-se de mână."
2. Mai sus, ridică bărbia. Foarte bine, te descurci de minune. Mai rezistă un pic, terminăm imediat. Știu că doare, strânge tare de mânerul ăsta. Gândește-te la vacanța în Tenerife la care visezi. Nu rămân urme, nu-ți face griji. Ei, doamne, în câteva zile ești ca nou. O pișcătură, o mică usturime, câteva pete. Nici urmă de răni. Două-trei zile și apoi... doamne, locuri splendide, fete superbe, haine scumpe, distracție, nebunie, plajă. Uite că iese tot, nu-mi da peste mână. Hai, mămică, încă un coș și ești bărbat. (Ioana Bostan)
Senzațional. Dacă n-aș fi fost coșos în adolescență, dădeam textului primul loc. Bravo, Ioana!
3. Când te naști, trupul ți-e tânăr, dar sufletul ți-e bătrân, pentru că poartă cu el amintirea păcatelor trecute care l-au schimonosit și de care încearcă să se curețe în timpul vieții. Să se îndrepte. Dar trupul, el de ce îmbătrânește? Întinerirea-ți consumă trupul, dragul meu prieten. Există un echilibru în toate. Tu de ce crezi că oamenii de-o anumită vârstă sunt atrași de trupurile tinere? adăugă maestrul și ochii îi luciră pentru o clipă, odată cu raza de soare în amurg, care cădea pe gâtul subțire al băiatului. (Radu Gramatovici)
După criteriile mele estetice, acest text este o capodoperă. Îi dau locul trei doar de frică! Ce, să zică lumea că am obiceiuri d-astea? "Domnul belgian"? Nu, mersi.
4. Astăzi ar fi fost 52 de ani de elixir. Au fost doar 50, din care mai mult de jumătate mi-ai dăruit. Ce-o să mai plângi, iubitule, mi-ai spus atunci, nu știu ce ți-a venit, îți treceai degetele prin părul meu și mă priveai cu dragoste. Eu am râs, erai tânără, frumoasă, viața colcăia în tine, deși răul se întindea în trup și tu nu-l vedeai, nu-l simțeai, nu era nimeni să-ți spună că în doar un an va rămâne o singură periuță de dinți pe etajeră. Ce-o să mai plângi, iubitule. Am crezut că glumești. Mă ierți? (Clara Marinescu)
Cam multe stângăcii. Elixirul e altceva decât extazul, topica șchioapătă ("din care mai mult de jumătate mi-ai dăruit"), finalul dubios ("Mă ierți?"), logica internă a textului nu ține: nu e clar cine știe că are cancer ("răul se întindea în trup și tu nu-l vedeai, nu-l simțeai") și cine nu știe ("Am crezut că glumești"). Totuși, emoția este comunicată de text, chiar așa cum a ieșit, împiedicat.
5. Îl țineam într-o sticluță pentru orice eventualitate. Și, într-o zi, eventualitatea s-a ivit: înaltă, brunetă, ochi negri. Cu 20 de ani mai tânără. Am deschis sticluța și aveam din nou părul negru și chipul fără riduri. Mi-a acceptat invitația. La terasă, printre șoapte, atingeri și zâmbete, mi-am surprins reflexia în geamul barului: o pereche de ochi încercănați și părul alb. Mi-am turnat în pahar un strop de licoare, pe ascuns. Din greșeală, a băut din el. Trecători uluiți priveau o fetiță pupându-se cu un moș. (Camil Popescu)
Domnule Popescule Camil, dacă încercați să faceți vreo aluzie la frumoasa Laura Williquet din Liège, precizez că nu s-a întâmplat nimic, dar absolut nimic. Iar după aia ea a plecat în Africa. Rwanda. Și nu era cu 20 de ani mai tânără decât mine. Era cu 26 de ani mai tânără.
Nu am voie să părăsesc țara
1. Plec la muncă pentru a face națiunea puternică și liberă, cum spune imnul nostru, hitul favorit la radio. Înainte de orice, comitetul de bloc ne scoate la ora 6.00 la înviorare, ne dezmorțim și, la ora 6.30, o mare de biciclete pornește spre muncă. Norocoșii care muncesc în minele din afara capitalei sunt luați cu camioanele. Străzi curate, trafic ecologic, alții doar visează la asta. Vecinul Kim Dae-Won a vrut să iasă din țară și s-a întors în patru saci, minele de la ieșire nu sunt de cărbuni. (Răzvan Drăgoi)
Bronz. Statuie. Voi păstra textul ca să-l dau model elevilor mei de la curs; din toate motivele din lume, începând cu termenul "țară". Dacă eu zic "țară", nu este deloc obligatoriu ca "țara" să fie România! Dar absolut deloc!
2. Țara m-a părăsit de la naștere, bine, nu teritoriul cu relief variat fermecător ci onor reprezentanții ei cu funcții ereditare. Nu știu prin ce minune mi-a parvenit de la ANAF o țidulă cum că în urma unei colaborări cu o revistă aș avea o restanță de un leu și optzeci și trei de bani datorați statului deși nu am fost plătit pentru articolul respectiv. Somat să achit la sediul lor din Turda suma integrală altfel în caz contrar urmează un sechestru pe locuință și poprire pe pensie, deci mucles și adio pașaport. (Marian Bircea)
Și 83 de bani! Uite d-aia nimic nu merge bine în patrie. Că toată lumea fură de la statul român!
3. Se închid granițele, se anunță pe fiecare canal TV. Covidul e de vină, se tânguie Alin în fața unui pahar de țuică, stând singur la o masă în birtul satului. Dacă nu venea el, acum eram departe, eram cineva. Așa, rămân un țăran sărac. Toți ceilalți se opresc din poveștile lor, pentru că rar îl aud vorbind. De când i-a plecat nevasta dincolo la muncă, parcă a muțit. Tocmai când i-a găsit și lui de lucru, iar el a vândut animalele ca să aibă bani de drum, nu mai poate pleca și se pune pe jelit de ți se rupe inima. (Rozalia Cristea)
Eu nu râd. Nu râd, ci mă întristez și dau textului locul trei: amicul meu Cezar a pățit exact asta, fără a fi fost vreo clipă un țăran sărac. Poate asta este arta literară - să atingi, cu textul tău, destine despre care nu știai absolut nimic. Bravo, Rozalia!
4. E noul joc din fața blocului, l-am propus în locul celui cu vrem ostași. Când îmi vine rândul, mă duc la granița de la bătătorul de covoare, iar un vameș mă oprește: actele. O frunză ține loc de pașaport, e cercetată bine. La controlul corporal mi se găsește o lamă de ciungă. Marfă de contrabandă, urlă toți și sar grămadă, mă ridică și m-agață de bretele, cu capul în jos. Stau așa cât timp mă judecă, dar ei molfăie câte-o frântură din captură și uită de mine. Sângele-mi pulsează în nas, trebuie să inventez alt joc. (Andra Toropoc)
Cum adică "de bretele"? E o aluzie? E un atac la persoană? Voi cerceta. Și de ce jocul inventat de Vocea narativă nu are nume? Ce joc e ăla, fără nume?!
5. îmi spun în fiecare dimineață, deși nimeni nu m-a oprit vreodată să fac asta. Am bani de drum, am acte, am curaj, am chiar și o valiză care miroase a hoteluri nefolosite, dar de fiecare dată când încerc să plec, ceva mă trage înapoi: o shaorma mâncată pe bordură la două noaptea, vocea mamei care întreabă dacă am luat pâine, tramvaiele care scârțâie ca niște bătrâni certați cu Dumnezeu, mormintele care se cer udate. Unele țări te țin cu armata, a mea te ține cu amintirile și cu rușinea de a uita. (Arthur Ianoși)
Superb: "Unele țări te țin cu armata, a mea te ține cu amintirile". De scos - pentru volumul de micro-ficțiuni care va fi publicat de Arthur Ianoși în 2028 - "și cu rușinea de a uita"; este absolut de prisos. Textul mi-a plăcut și mi-a amintit de capitolul "Should I Stay or Should I Go?", scris de Rocks și inclus în volumul colectiv "Frunza". Chiar, cine o fi jucat Frunza în copilărie?!
Mă numesc Mona Lisa Popescu
1. Când am văzut titlul, ne-am gândit la Cristi. Stătea în fața blocului, sprijinit de capota Daciei 1310, modelul cu grila aceea curbată care părea că zâmbește. Îi spunea Monalisa. Fuma Carpați și scria versuri. Cartea i-a apărut târziu. Un singur exemplar s-a vândut. Restul au fost duse la topit. După mulți ani l-am cumpărat cu un preț exorbitant. Mama apărea într-un paragraf scurt, chiar la început. Apoi tata, bunicul, mătușa. Chiar și un frate al bunicii, mort la Odesa. Toți eram acolo. Toți din Familia Popescu. (Dorin Vasile)
Da! Așa se lucrează! "Un singur exemplar s-a vândut. Restul au fost duse la topit" - fix povestea lui "Ask the Dust" a lui John Fante. Din care au supraviețuit cinci exemplare, nu unul - mă refer, desigur, la primul tiraj. Bravo, Dorin!
2. și am fost în moarte clinică pentru trei minute pe masa de operație. N-am văzut niciun tunel, nicio lumină, nicio rudă moartă. Am văzut nimicul. Nimicul absolut, compact, fără margini. M-a vindecat de orice frică. Când m-am trezit, asistenta a întrebat cum mă simt. I-am răspuns: liberă. Acum vând asigurări de viață. Clienții mei sunt terifiați de moarte. Eu doar zâmbesc și completez formularele. Știu ceva ce ei nu știu. Dar nu le spun. Nu din cruzime, din milă. Unele adevăruri sunt prea simple pentru a fi înțelese. (Răzvan Dițescu)
Cam sacadată frazarea, dar textul e bun, închegat, curajos. E foarte greu pentru colegii tăi, Răzvan, să iasă din "cușca" temei primite și să scrie din hara!
3. E un nume ca oricare, după mine. Totuși, de-a lungul vieții, am fost obligată să răspund la tot felul de imbecilități. Ba că zâmbetul meu e ca la Luvru, ba că sunt genul de Giocondă despre care bărbații scriu poezii după două beri. Sincer, mie tabloul nu-mi place deloc. Femeia aia arată ca cineva care tocmai a aflat că soțul o înșală și încearcă să rămână elegantă. Iar Leonardo era gay și, sincer, nu cred că le avea cu frumusețea feminină. Nici măcar sprâncene nu i-a pus. Asta nu mai e mister artistic. E rea-voință. (Ana Maria Dobre-Nir)
"Iar Leonardo era gay și, sincer, nu cred că le avea cu frumusețea feminină" - în sfârșit, cineva o spune cu subiect și predicat. Iar Monalisa lui Leonardo este atât de urâtă, încât ar fi fost norocoasă dac-o chema Popescu. Bravo, Ana Maria!
4. Am remarcat-o de când m-am mutat în cartier. Sta nemișcată în balconul de la etajul unu al blocului de peste drum, zâmbind enigmatic la tot ce se desfășura înaintea ei: copiii chirăind în parcare, guguștiucii giugiulindu-se pe sârme, bârfa la băncile din fața scării, adolescenții care îi strigau porcării, bețivanii urinându-se în boscheți. Asta e Popeasca nebuna, mi-a strigat o dată o gospodină, văzându-mă cum o fixez fascinat, pe jumătate îndrăgostit, a rămas așa săraca de când i-a murit bărbatu' în luna de miere. (Pompilian Tofilescu)
Finalul e beton, dar două chestii sunt în plus: "enigmatic" și "o dată". În rest, aș păstra totul.
5. mi-a spus pe un ton suav, țuguindu-și buzele de un roz sidefiu. Era o dimineață mohorâtă, ploaia bătea sâcâitor în geam, mă certasem cu nevastă-mea și nu aveam chef de nimic. N-am putut totuși să nu remarc privirea obraznică umbrită de gene lungi și sânii rotunzi sumețindu-se sub bluza viorie. Aș vrea să rezolvăm altfel, a spus dintr-o suflare. Nu se poate, veniți joi, împreună cu ceilalți, i-am răspuns. Azi sunt chemat la comisia de etică. Trebuie să explic de ce i-am spus studentei Popescu c-o aștept la oral. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Deci Monalisa l-a turnat pe proful ei cel însurat. Pe vremea mea se spunea "sifon", acum se spune "metoo". Alte vremuri, alte vorbe de seamă!
Am câștigat o bursă literară
1. Nu se acordă locul întâi.
2. Nu se acordă locul doi.
3. Nu se acordă nici măcar locul trei. Avem podiumul gol.
4. Întâi mi-am cumpărat un Bentley. Apoi vila luxoasă, de peste drum, în care locuise până de curând un bătrânel simpatic. Despre el nimeni nu știa nimic, dar toată lumea-l îndrăgea, pentru că avea o vorbă bună pentru fiecare. Pentru mine, cele mai multe, probabil, în serile lungi în care îi citeam încercările mele scriitoricești. Până când, întâmplător, am văzut un anunț cu recompensa uriașă pusă pe capul unui criminal de război nazist și am scris, fără să ezit, denunțul. Dar vecinilor nu le puteam spune chiar asta. (Radu Gramatovici)
Merge, e pasabil. Logica textului e slăbuță (de ce ar moșteni scriitorul turnător averea moșulețului pe care-l dă pe mâna Mossadului?), dar, între textele citite până acum la tema asta, acest text strălucește ca un luceafăr de seară. Sau de dimineață.
5. Mult timp am crezut că viața mea fusese simplă. Ca o stradă dreaptă, luminată egal. Școala, facultatea, biroul cu geamuri înalte, cămășile cu gulere albe atârnate cuminți în dulap. Dacă m-ar fi întrebat cineva cine sunt, aș fi răspuns fără ezitare. Am aflat cu adevărat abia când am început să scriu. Mi-au cerut nume, date, adrese. Fiecare stradă ducea spre o încăpere pe care o credeam închisă demult. După câteva zile, procurorul a răsfoit manuscrisul. Ai talent, mi-a spus. Aveam să câștig o reducere de pedeapsă. (Dorin Vasile)
Mă rog, tot e ceva. Mi-a amintit, foarte clar, de nenumăratele comentarii ale necititorilor de literatură: se găsesc ei, rafinații, să precizeze pe mai toate forumurile că singurul fel în care poți publica o carte în România este să fii foarte bogat și foarte pușcăriaș. Altfel este imposibil. Nu zic că-i ușor, dar nu e suficient ca o carte să fie publicată: câte din cărțile pușcăriașilor bogați se și vând?
27 de cărți
1. Gândeai că n-am să te aflu. Că, dacă vii așa, îmbrăcat în blugi și cu idei aparent noi, nu-mi voi da seama cine ești. Crezi că am crescut la Hollywood, să mă aștept să vii pe nori, cum scrie în alea 27 de cărți despre tine? Recunosc, ideea de a lua chip de femeie mi-a plăcut. Cum o să-ți difuzezi mesajul însă? Dacă spui cine ești, vor râde. Dacă nu spui, de ce-ai mai venit? Iar mă-ntrebi de ce am venit? Mai bine uită-te unde ești. Ghetsimani, cum ai făcut asta? Vezi, Satan, tu ai venit la mine. (Răzvan Drăgoi)
Da! Așa se lucrează! Chiar n-a observat nimeni, cu excepția lui Răzvan, că Noul Testament conține 27 de cărți? Nici mai multe, nici mai puține? Păcat!
2. Trei noaptea. Și bubuie manelele și-n mijlocul curții urlă butoiul de tablă ruginit și flacăra iese prin găuri și Mitică ridică o carte spre bec o cântărește-n palmă ca pe-o halcă de carne de porc și o-ndeasă pe gura butoiului asta o să țină focul un ceas că e groasă și flacăra o ia și urcă și scânteile sar și curge apa de pe ei și curg banii și cer muzică muzică mai tare și carne și Mitică mai bagă o carte și bagă tot raftul văduvei în butoi și gura tot cere și cere și mai cere mai dă-mi încoa. (Viorel Spinu)
Sunt foarte surprins de acest text scăpat din iad! Îi simt forța de aici, din Belgia... bravo, Viorel, nu te lăsa! Continuă, ai sângele care trebuie! Te aștept să revii.
3. Îmi sună în cap vocile alor mei: când n-o să mai ai bani, o să mănânci cărți? Tai din Idiotul și încep cu 10 pagini. Simt că nu m-am săturat, dar nu pot să mă înfrupt mai mult din roman, esențialul trebuie să rămână. 5 pagini din Procesul. Sunt plin. Poheme de Gellu Naum ca desert? O pagină doar, de poftă. Mâine îmi voi face o supă alfabet din Solenoid. Sincer, sper să nu mă constip, să nu-mi pice greu. Dar, dacă mă gândesc mai bine, o singură dată mi s-a întâmplat asta - când mi-am mâncat cartea de debut. (Vlad Mușat)
Da, cunoaștem... Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el ("Nastratin Hogea la Isarlâk"). Mi-e frică de Vlad Mușat. Cine știe ce roman are în pregătire?!
4. Cutia lăsată moștenire de bunicu-său zăcea pe dulap de la înmormântare. Trei săptămâni o tot ocolise cu privirea. În seara aceea își făcu totuși curaj cu două, trei beri și deschise capacul. Înăuntru erau 27 de cărți de joc și un bilet: să-ți faci un viitor. Silviu zâmbi. O fi vreun mesaj codat despre destin. Ridică prima carte. As de treflă. A doua, tot as de treflă. Până la ultima. Douăzeci și șapte de ași de treflă. Cu pachetul măsluit, bătrânul nu-i lăsase o lecție de viață. Îi lăsase meseria. (Titela Durnea)
Titela, de ce nu suntem noi atente la nuanțe? De ce nu folosim internetul, când nu suntem sigure că o anume informație este corectă? De ce, Titela? Uite, azi sunt un om bun (mi se întâmplă rar): culorile cărților de joc nu sunt egale. Au o ierarhie. Cel mai sus stă pica (ghinda), iar cel mai jos stă trefla (trifoiul). Cupa (inima) vine după pică, iar caroul (rombul) vine după cupă și înaintea treflei. Ergo, asul de treflă este cel mai mic as din pachet. Meserie, te halesc...
5. Când eram mică, bunica mi-a spus că oamenii sunt cărți vii și că merită citiți cu răbdare. Prima am citit-o la 19 ani. Un băiat din cartier. Am terminat-o repede. A doua a fost mai groasă. A treia avea multe promisiuni. Au urmat altele. Unele m-au făcut să plâng, altele să râd. Pe câteva le-am lăsat după primele file. Căutam o poveste definitivă. La a 27-a am adormit pe canapea. Acum locuiesc la mănăstire. Din când în când, mi-e dor de o poveste cu parfum de tutun. Atunci strâng Biblia la piept și-mi trece. (Monica Bologa)
Superbă ideea, fușerită pe final: relațiile amoroase pe post de literatură! De obicei, e invers (oamenii citesc pentru că n-au vieți personale). Propun alt final, în loc de "La a 27-a am adormit pe canapea. Acum locuiesc la mănăstire. Din când în când, mi-e dor de o poveste cu parfum de tutun. Atunci strâng Biblia la piept și-mi trece", și anume: "La a 27-a am adormit pe canapea. Acum nu mă mai țin ochii și m-am lăsat de citit, dar le văd pe astea tinere cu câtă patimă se aruncă în lectură și-mi zic că e de bine. Piața de carte înflorește an de an".
Rateu după rateu
1. Mă grăbeam spre școală, era serbarea de final de an și eram în întârziere. Trec pe lângă o doamnă drăguță care mă salută. O privesc nedumerit, sunt diriginta Adei, spune ea zâmbind. Scuzați-mă, nu v-am recunoscut. În loc să mă opresc, am continuat: nu v-am recunoscut îmbrăcată. Am realizat imediat cum sună și am încercat să repar: adică nu v-am recunoscut îmbrăcată așa. A urmat lovitura de grație: așa frumos. Acum sper doar că la începutul anului școlar următor memoria dirigintei va fi la fel de selectivă ca a mea. (Dana Popescu)
Ambiguitatea. Cel mai greu efect al literaturii, dar și cel mai greu de realizat. Bravo, Dana!
2. Retragerea a fost un rateu, am apărut eu, d-aia mă urau ai mei, d-aia am vrut să-i enervez, d-aia am dat la Filosofie, d-aia n-aveam bani, d-aia purtam poșetă made in lumea a treia, d-aia s-a rupt, d-aia mi-a căzut telefonul. Tu știai că dacă te apleci după el odată cu mine o să ne fâstâcim și-o să ne căsătorim, că te uitai cu maică-ta la filme siropoase, că locuiai cu ea, că te-ai apucat la 30 de Conservator, că ăsta ți-era destinul. Ne-am fâstâcit și azi, la partaj. Că ăsta e destinul. Rateu după rateu. (Ingrid Maria Tofan)
Superb! "Retragerea a fost un rateu" - iată că se poate scrie și așa. Sex fără sex, bravo, Ingrid, sunt impresionat! Să mai dai rateuri ca acesta, te rog eu frumos!
3. M-am urcat la volan și am pornit înspre Cluj. Am ajuns nesperat de bine, după patru ore și jumătate de condus neîntrerupt. În recepția hotelului scot invitația și buletinul și rog să fiu cazat. Dar să vezi drăcia dracului, recepționera mă informează că acesta nu este hotelul Hilton, cel unde eram invitat, ci Ramada. Aveam timp berechet, așa că-mi cer scuze și mă îndrept zâmbind spre ieșire. Nu fac doi pași că domnița de mai devreme mă ajunge din urmă, îmi dă invitația și adaugă: ar mai fi ceva, suntem în Timișoara. (Cristian Palade)
Poanta este fumată, dar textul este bun. Dacă n-o știi, cazi în fund - dar altceva voiam să spun: Cristian, vezi că la toamnă (sper să) lansez și la Cluj, și la Timișoara. Ne vedem, da?
4. Textul ar putea fi despre o echipă de fotbal care ratează ocaziile de a marca și calificarea sau despre un bărbat care încearcă să se angajeze, dar apare mereu cineva cu o pilă mai bună. Mai bine aș alege ca protagonist un hoț ghinionist căruia îi apare mereu în cale un polițist, sau poate un actor care ratează audiție după audiție. Aș putea scrie despre vecinul căruia nu îi ies combinațiile. Dar despre un scriitor căruia editurile îi tot resping manuscrisele? Despre mine nu trebuie să afle nimeni. (Mihaela Popescu)
Parcă tandemul hoț-polițist nu e chiar la înălțimea celorlalte exemple, ce zici, Mihaela? Sau poate e doar impresia mea. Și parcă aș mai coafa finalul oleacă: "Dar despre un scriitor căruia editurile îi tot resping manuscrisele? Hm... wovon man nicht sprechen kann, darüber muss man schweigen?".
5. La serbarea din clasa a patra am uitat poezia. La primul interviu mi-am vărsat cafeaua în poală. La facultate am intrat în sala greșită și am dat examen la altă materie. Îmi detestam emoțiile care îmi încurcau mereu picioarele, limba și mintea. Apoi l-am cunoscut pe el. Cu el nu greșeam nimic. Nu-mi tremura vocea. Nu încurcam cuvintele. Nu-mi scăpam furculița din mână. Nu-mi bătea inima mai repede când îl vedeam. Totul era simplu, liniștit și perfect. După șase luni l-am părăsit. Îmi era dor de câte un rateu. (Monica Bologa)
A început să mă deranjeze această sacadare pe care o văd la tot mai mulți dintre voi; de ce? Adică: de ce? V-a învățat cineva să clănțăniți așa din dinți? Este mai frumos, este estetic, este literatură? Mă rog, o fi. Mie mi se pare că cineva care s-ar confesa (preotului, lui Dumnezeu sau mie), ar vorbi așa: "Apoi l-am cunoscut pe el. Cu el nu greșeam nimic. Nu-mi tremura vocea, nu încurcam cuvintele, nu-mi scăpam furculița din mână, nu-mi bătea inima mai repede când îl vedeam. Totul era simplu, liniștit și perfect, iar după șase luni l-am părăsit, că-mi era tot mai dor de-un rateu."