De când o cususeră doctorii, femeia avea dureri de cap. Mai ales la prânz, când duhoarea acoperea satul. De o vreme, începuse să aibă și vedenii. Îl vedea pe Ion al lui tanti Olga, bărbatul înecat în vara în care ea rămăsese însărcinată cu copilul boierului. Stătea mereu la capătul câmpului, acolo unde începea pădurea, cu un câine lângă el. Într-o zi i s-a părut că-i face semn. Nu s-a apropiat de frică. Și-a făcut o cruce mare. Totuși, o voce nelumească îi rodea măruntaiele. Vine potopul, femeie. Vine potopul.
Camelia-Monica Pătru
Îmi vine să vomit. Mi s-a încețoșat privirea iar tâmplele îmi pulsează dureros, ca și cum ar încerca să spargă zidul. Nu e migrenă, e lehamite. De măști, de ipocrizie, de oameni care își măsoară valoarea în râul pe care îl fac altora. Am înghițit cuvinte, am tăcut, ca să fie liniște. Am înghițit nedreptăți, orgolii și răni lăsate de alții. Dar orice tăcere are o limită. Iar când ajungi la capătul răbdării, nu mai simți furie. Simți doar nevoia să înapoiezi fiecăruia ceea ce ți-a lăsat în suflet.
Sanda Burță
Când îi bubuia capul de durere, baba Nada ieșea-n curte, se-așeza sub nuc și-și lipea fruntea de coaja lui. Stătea așa, până nu mai știa unde se gată obrazul ei și unde-ncepe al lui. Ieri, un fulger i-a scrumit nucul lăsând întreagă banca de sub el și ea s-a simțit ca banca aia, fără umbră și rost. Acum sădește nuc firav, îi pune și băț să crească drept c-așa se dă umbra mai departe, din mână-n mână, peste morți. Într-o zi, alt om o sparge nuci la umbra lui fără să știe de ea. Bine. Așa trebuie.
