Vecinul de jos

Când au căutat împreună un apartament care să le placă şi care să le dea sentimentul acela unic că este locul în care să-şi întemeieze familia la care au visat şi în care să trăiască o întreagă viaţă, erau cu totul alţi oameni. Proaspăt căsătoriţi. Claudia în luna a şaptea. Ştefan, angajat de curând la bancă.

Când au ales împreună mobila, şi au decis de comun acord fiecare mică piesă de mobilier, fiecare detaliu de decoraţiune, culoarea zugrăvelii, erau doi oameni foarte-foarte fericiţi. Pe vremea aceea au făcut totul din prea multă dragoste. Au ales totul ca expresie a dragostei lor. Până la cel mai mic amănunt.

Când s-au mutat în apartament, au avut exact sentimentul pe care se aşteptau să-l aibă. Acela de împlinire. Că totul este aşa cum ar trebui să fie. Că totul se leagă. Că totul are sens. Că au atins acel punct al perfecţiunii în vieţile lor, pe care numai viaţa în comun le-o putea aduce. Lumea din jur se îndepărtase deja de ei, totul retrogradase la nivelul de fundal sonor, neinteligibil, haotic. Ba chiar simţeau amândoi o uşoară ostilitate pentru lumea externă, cea care nu le oferise niciodată nimic.

De aceea s-au izolat. S-au îndepărtat de prieteni, n-au mai apărut la zile de naştere, în locuri de întâlnire, au încetat să telefoneze. Au păstrat totul la distanţă. Fericiţi pentru armonia găsită. Speriaţi ca ceva din exterior să nu intervină şi să distrugă ceea ce cu greu au construit.

Şi au avut dreptate. Pentru că momentul în care totul s-a schimbat, nu a întârziat să apară.

La doi ani şi jumătate din momentul în care se cunoscuseră.

La trei luni şi jumătate de când îşi cumpăraseră casa.

La două luni de când se mutaseră în casa cea nouă.

La patru săptămâni de când Claudia a intrat în casă pentru prima oară cu fiul lor, Felix.

Iar factorul care a declanşat această dramatică schimbare, într-adevăr, a venit din dinafară, din lumea exterioară. Cea de care se temeau.

Din acea învălmăşeală ostilă, din iraţionalitatea şi lipsa de sens de acolo.

Lumea a împins în căminul lor un individ uscat, ale cărui haine miroseau puternic a naftalină, şi locuia chiar sub ei.

Nu pe el personal, ci pe el sub forma unei corespondenţe nedorite care îşi avea izvorul în mintea aceea întunecată, pe care trupul uscăţiv o conţinea ca pe un secret malefic. Fiecare cuvânt ieşit de sub mâna sa, în timp ce stătea aplecat la masa lui de lucru, a ajuns la ei asemenea unei pietre aruncată de-afară, care le spărgea geamul cu regularitate.

În fiecare zi, un alt mesaj.

Claudia a citit în mijlocul sufrageriei sale scurte compuneri care sunau cam aşa: "Copilul dumneavoastră a plâns azi-noapte şi m-a trezit din somn. Sper că pe viitor să aveţi mai multă grijă de el." Nesemnat. Întorcea pagina, dar pe dos era goală. Apoi îşi sorbea cafeaua cu nervozitate, stând în faţa uşii deschise a balconului, în halat de baie şi cu părul ud. Din când în când îl mai întreba pe Ştefan: "Ai văzut asta?". Iar el întreba indiferent: "Ce, biletul cel nou?!" Apoi Claudia deschidea o altă foaie albă, la distanţă de-o zi, împăturită la fel de simetric şi îngrijit. Scrisul, acelaşi. Un scris despre care nu aveai ce să spui. Textul, asemănător: "Vă rog să aveţi grijă de copilul dumneavoastră şi să nu-l mai lăsaţi să plângă noaptea. În caz că nu ştiţi, vecinii dumneavoastră au dreptul la linişte. Între orele unu şi două jumătate ziua, şi începând de la zece seara până a doua zi la şase sunteţi obligaţi să respectaţi liniştea. Vecinii". Semnat. Nu semnat în adevăratul sens al cuvântului.

Atunci, în acea zi, Claudia l-a întrebat iarăşi pe Ştefan: "Ai văzut asta?" Iar el, în timp ce-şi lega nodul la cravată în oglinda din hol: "Ce-i, iarăşi mesaje anonime?!". Iar ea, cu biletul în mână, privindu-l cu o expresie goală. "Încetează să mai iei totul aşa de personal, a sfătuit-o el. Nu mai lua în seamă. Asta e! Întotdeauna ai probleme cu vecinii, într-un fel sau altul."

Odată, la miezul nopţii, când Felix a început să plângă, Claudia a sărit din pat încă adormită. Atunci a avut loc unul din cele mai dificile momente. În întuneric, debusolată, trezită din somn după o zi grea. Încercând să ajungă mai repede, s-a împiedicat, s-a dezechilibrat, a căzut, a nimerit cu capul de marginea comodei şi s-a ales cu capul spart.

Dar n-a fost numai asta, imediat a început soneria să bâzâie. Iar când Claudia a deschis uşa, s-a trezit faţă în faţă cu doi poliţişti, care au salutat-o politicos şi au început să-i explice cum este cu liniştea publică şi cu amenzile. I-au întins o hârtie, holbându-se la lovitura ei din frunte. "Domnule, copilul meu are câteva săptămâni!", a comentat Claudia. "Foarte bine, să vă trăiască", i-a spus poliţistul cel tânăr. "Nu-l lăsaţi să plângă!". "Dar nu-l las să plângă! Cum începe să plângă, unul din noi merge imediat la el!", a continuat femeia. "Nu asta rezultă şi din raportul nostru!", a zis celălalt poliţist. "Fiţi atentă aici: joi noapte, adică ieri, copilul a plâns între ora unu şi ora unu şi treizeci şi trei de minute şi două secunde, apoi între ora două şi douăzeci şi unu de minute şi ora două douăzeci şi unul şi treizeci şi cinci de secunde_". "Staţi o clipă!" a întrerupt ea. "Cum?! Scrie acolo că a plâns treizeci şi cinci de secunde?!". Cei doi bărbaţi s-au privit între ei, cu expresii goale. "Doamnă, noi ne face doar datoria", a zis unul din ei părând jenat.

A mai fost un moment foarte greu după trei luni, tot noaptea, când treziţi de plânsul lui Felix, au început să se certe. Nu se mai certaseră niciodată până atunci. Claudia, considerând că Ştefan nu se mişcă îndeajuns de repede, că nu se ridică îndeajuns de prompt, că e încă adormit, l-a împins cu picioarele, iar el a căzut din pat cu o bufnitură care a răsunat în toată casa. "Du-te!", a urlat la el. "Du-te odată! Mişcă-te dracu'!". El a rămas o clipă pe loc, privind-o în semi-întuneric.

Când s-a întors, ea i-a spus: "Am putea vinde aici. Ne-am putea lua în altă parte". "E o prostie", a avertizat-o Ştefan. "Putem găsi un apartament frumos în altă parte", a continuat ea. "Ne putem muta oricând. Nu-mi mai face nici-o plăcere să locuiesc aici. Mi-e scârbă." "Am putea face asta, dacă vrei neapărat", a spus cu foarte multă neconvingere în glas Ştefan. "Dacă vreau neapărat?! Pe tine nu te deranjează povestea asta deloc?! Ce fel de om eşti?!" Ştefan a făcut atunci unul din gesturile care deja începuseră să se rărească. A venit lângă ea, a îngenuncheat, şi şi-a aşezat capul pe pieptul ei. Dar Claudia a simţit că atingerea lui o arde. A zis repede: "Îţi mai aminteşti de vremurile când eram doar noi doi?! Când eram doar noi doi şi eram atât de fericiţi?"

Ştefan s-a făcut că nu înţelege ce vrea să spună şi n-a răspuns.

A doua zi a apărut oportunitatea pe care şi-o dorea cu disperare. La supermarket, printre standurile cu produse de igienă, l-a zărit pe vecinul de jos. S-a grăbit spre el, împingându-şi căruciorul, agitată. I s-a băgat în faţă, şi a început:
"Bună ziua, îmi cer scuze dacă deranjez, dar sunt vecina de deasupra."
"Ştiu cine sunteţi."
"În legătură cu biletele pe care ni le scrieţi. Ăăăă... vreau să-mi cer scuze dacă vă deranjează zgomotele de la noi, dar avem un copil foarte mic."
"Aha... înţeleg asta, dar şi dumneavoastră trebuie să înţelegeţi că am nevoie de odihnă. Sunt pensionat pe caz de boală şi vreau linişte. Înainte de a cumpăra apartamentul, m-am interesat dacă sunt copii sau animale prin vecini."
"Nu aveţi copii?"
"Nu."

Claudia l-a scrutat cu privirea. Totuşi individul părea spre cincizeci. A observat că faţa lui avea ceva asimetric, neplăcut, iar gâtul subţire îi ieşea din gulerul cămăşii ponosite şi demodate cumva şui, aiurea. Mâinile sale osoase păreau prea mari, disproporţionate.
"Soţia dumneavoastră ce zice de situaţia de faţă?"
"Nu sunt căsătorit. Locuiesc cu mama. Iar ea este şi mai enervată de gălăgie."
"Aş putea vorbi cândva cu ea?"
"Nu. E foarte bolnavă. Nu vrea să vorbească cu nimeni."

Claudia l-a privit pentru o secundă fără să zică nimic.
"Nu puteţi fi rezonabil şi să ne lăsaţi în pace?!"
"Ar trebui să citiţi legile, doamna mea. Vă rog să nu vă mai lăsaţi copilul să plângă."

Atunci, Claudia l-a lăsat să treacă. S-a simţit furioasă, frustrată. A luat-o spre casă şi s-a aşezat la o altă coadă decât el, dar a continuat să-l fixeze. Bărbatul avea în coş doar produse de la reduceri. Brânza, laptele, carnea, toate cu etichete roşii care anunţau reducerea drastică de preţ. A privit cum casiera a trecut fiecare produs prin faţa scanerului. Apoi l-a auzit spunând ceva. Bărbatul a repetat:
"Doamnă, pe raft scria că iaurtul costă douăzeci de cenţi."
"Cred că aţi citit greşit preţul", a spus casiera. "Costă treizeci de cenţi."
"Nu, e imposibil să mă fi înşelat."
"Domnule_"
"Vreau să vorbesc cu directorul magazinului chiar acum."

În drum spre casă, Claudia a privit totul în jur ca şi cum sensul era extras din lucruri cu un aspirator uriaş invizibil. Câţiva oameni treceau din ambele sensuri pe lângă ea. Clădirile tăcute flancau strada pe o parte şi alta. Un copac sfrijit, proaspăt plantat, părea stingher în noua sa locaţie. A oftat şi a pornit mai departe.