Fluturele din hol

Fluturele ăsta superb apăruse de nicăieri. Intrase probabil pe geamul întredeschis de la bucătărie, un fluture roşu cu negru şi cu galben. Eu şi copii făcusem un semicerc în jurul lui, să-i admirăm culorile de pe aripi. Se aşezase pe ghidonul bicicletei şi fâlfâia uşor să-şi menţină echilibrul. Proporţional faţă de corpul său minuscul, mica insectă părea să mânuiască două chestii uriaşe, ca două panouri publicitare cu care-şi anunţa prezenţa. Adriana tocmai apucase să întrebe tati, care crezi că-i povestea lui? iar eu mă pregăteam să răspund. Dar soţia mea a apărut cu un aspirator de nicăieri, şi l-a aspirat într-o milisecundă. Nebunesc, nu-i aşa?

Eu şi copii am rămas pe loc, bulversaţi. Adriana avea ochii în lacrimi şi mă privea fix, ca şi cum aştepta să-i dau explicaţii. Dar n-am spus nimic. Tocmai eu, care am mereu ceva de spus. N-aş putea explica de ce soţia mea face asemenea lucruri. Uneori îmi imaginez că mă urăşte, că ne urăşte pe toţi, alteori, că ceva funcţionează greşit la ea în minte. Sau că ceva în mine nu s-a maturizat, iar ea vrea să-mi demonstreze mecanismele unei gândiri mature. Dar asta nu se poate explica unui copil de şase ani. Aşa că am tăcut.

Singurul meu scop în tot ceea ce urmează, este să vă prezint viaţa mea. Sună plictisitor, nu?! Aşa şi este. Sunt doar un om obişnuit, cu o viaţă mică, insignifiantă. Iată, îmi puteţi vedea acum copiii, care mă aşteaptă în capul scării cu coşul de picnic pregătit, în costume de baie, râzând şi îmbrâncindu-se agitaţi, după ce-au uitat complet de fluture. Sunt amândoi nemaipomenit de dulci şi seamănă îngrozitor cu mama lor, de parcă ar fi doar ai ei. Puteţi să ne urmaţi. Avem destulă mâncare.

Afară plouă şi este foarte frig. Picnicul are loc sus în pod. În timp ce urcăm, Adriana îşi dă seama că şi-a uitat pătura preferată, şi coboară. "Vin imediat! Vin imediat!", strigă, de parcă ar exista pericolul de a ne lansa pe lună fără ea. Pare cu adevărat supărată că este aşa o ratată, că a uitat singurul lucru care era treaba ei. Fabian urcă în faţa mea, cărând într-o pungă de plastic furculiţele şi cuţitele. Soţia mea n-a uitat că data trecută scara era presărată din belşug cu astfel de obiecte, iar Fabian a ajuns sus cu o singură linguriţă în mână, şi chiar şi pe aia o linsese din motive necunoscute şi o umpluse de salivă, de avea salivă până la cot.

Fabian urcă greu scările şi se tot întoarce să-mi pună întrebări despre ploaie, ca să putem avea un picnic adevărat în momentul în care s-ar opri. În timp ce eu îi clarific mecanismele ploii şi cum e cu anotimpurile, urcăm mai departe. Când ajungem sus, Adriana e deja în spatele meu.

Mica noastră caravană îşi alege locul de popas. Printre jucăriile vechi din sala uriaşă, întindem pătura roz cu ponei a Adrianei. "Tati, eu vreau cârnăciori", zice Fabian. "Poţi să iei orice", zic. "Da, dar eu vreau doar cârnăciori". Deschid cutia frigorifică şi împart farfuriile de carton colorate, apoi scot castronul cu salată, cutia cu pateu, pâinea şi faimoşii cârnăciori. Chiar dacă sunt ocupat să aranjez masa, nu pot să nu observ pielea de găină de pe mâinile Adrianei. Mă ridic, dau drumul la căldură, şi, ca măsură imediată, culeg o pătură veche dintr-un colţ şi i-o arunc în cap. Ea râde, Fabian râde. Adriana răsuceşte doar un pic pătura şi rămâne aşa, cu ea în cap. "Şi mie mi-e frig", afirmă Fabian, deşi ştiu că nu e adevărat. El nu e fragil, nu e el cel care refuză mâncarea, nu e el genul pe care un pic de frig să-l doboare, nu este el acela care dacă există un pic de mucegai în casă scuipă imediat sânge. Privesc în jur, dar nu mai sunt pături. Îmi scot tricoul şi i-l ofer în acelaşi mod. Primeşte tricoul în faţă şi râde cu gura până la urechi. Văd că Adriana îi aruncă o privire invidioasă, dar mă fac că nu observ, căci nu mai e nimic de făcut. Lui Fabian nu i se mai poate lua tricoul din mână nici cu poliţia. "Vrei să ţii tu ceasul meu?", îmi întreb vinovat fiica. Feţişoara ei se înseninează. "Da, tata! Da!". Mi-l desfac de la încheietură şi i-l prind. Zâmbesc, văzându-l aşa uriaş pe mâna ei scheletică.

Chestia e că părinţii care afirmă că-şi iubesc copii în mod egal sunt nişte mincinoşi. Întotdeauna te apropii mai mult de unul în defavoarea celuilalt, întotdeauna unul este favoritul tău secret, chiar dacă ţi-ai dori să fii democratic atunci când îţi împarţi iubirea în dreapta şi-n stânga. Uneori este cel firav, bolnăvicios, cel care nu se prea descurcă de unul singur, sau care ia viaţa prea în serios şi totul e prea greu pentru el. Poate e mai uşor să-l iubeşti pentru asta, poate asta îl face mai greu de neiubit. Poate că asta îţi frânge inima zi de zi, iar ea rămâne aşa, peticită şi gata să se destrame în orice moment.

Ai dispreţuit o viaţă întreagă oamenii care nu-şi pot rezolva problemele singuri?!

Ei, atunci încearcă să faci faţă situaţiei despre care vorbesc acum.

Încearcă să cuprinzi asta.

Încearcă să înţelegi.

Ei mănâncă, eu mănânc, afară plouă şi ar fi trebuit să aprind lumina, dar mi-e prea lene să mă mai ridic. Iar momentul e prea perfect. Aşa că rămânem în semiîntuneric. Stăm toţi trei turceşte şi mestecăm. De jos se aud sunete. Soţia mea bagă la spălat farfurii, dă cu aspiratorul. Vorbeşte la telefon cu prietena ei. În timp ce Fabian a înfulecat patru cârnăciori, doi covrigi, un sandviş cu brânză şi o banană, Adriana a ros doar la o chiflă şi abia a ajuns la un sfert din ea. Dar mestecă într-una, de parcă ar lua într-adevăr o masă serioasă. Deşi are şase ani, cântăreşte doar şaisprezece kilograme. O iau de multe ori în braţe şi o strâng, iar ea ţipă că nu mai poate să respire. Iar eu o simt atât de mică, făcută ghem la mine în braţe, şi simt impulsul ciudat s-o strâng de tot. Aş avea puterea asta. Mă simt mare şi periculos, iar puterea asta e malefică. Iar ea râde când îi dau drumul, privindu-mă cu colţul ochiului, roşie toată la faţă. Chicoteşte încet, e pe frecvenţa asta joasă tot timpul, trebuie să te apleci mereu spre ea să pricepi ce spune, în timp ce Fabian ne asurzeşte de tot.

"Tati, am adus şi cartea", zice Adriana, şi-mi face semn sub genunchiul ei stâng, de unde se vede colţul unei coperte.

O iau de acolo, o răsfoiesc, şi citesc din ea. Ei ascultă docili, cu ochii lor mari aţintiţi asupra mea. Cartea se numeşte "Micule urs polar, cunoşti drumul?". Mai departe, încet, intonând artistic, pentru efectul scontat, avansez în poveste, acompaniat de ploaia care s-a pornit dintr-o dată furioasă şi răpăie în acoperiş. Lars, micul pui de urs polar, trăia, desigur, la Polul Nord. Oriunde privea, nimic altceva în afară de gheaţă şi zăpadă, zăpadă şi gheaţă. Deseori se plictisea. În acea zi, întreaga dimineaţă privise valurile. Şi dintr-o dată, s-a hotărât că are nevoie de o schimbare. N-a mai suportat să vadă acelaşi rahat zi de zi.

Evident, povestea asta e despre mine.

Eu sunt cel care văd numai gheaţă şi zăpadă şi m-am plictisit de moarte.

Dar nu e ca şi cum aş fi avut planul ăsta diabolic de dinainte. Când am plecat la drum, la drumul ăsta simbolic, cu familie şi tot tacâmul, vreau să zic, am făcut-o cu cea mai bună intenţie. Am fost cât se poate de bine intenţionat, extraordinar de bine intenţionat. Am vrut ca totul să fie perfect, ireproşabil. Am fost atent la fiecare detaliu şi mi-am dat silinţa cât mai tare.

A fost aşa. Am întâlnit-o pe soţia mea în facultate, la o petrecere. Ea avusese nenumărate relaţii înaintea mea, eu eram virgin. Nu râdeţi.

La petrecerea aceea, actuala mea soţie venise cu iubitul ei de atunci, un individ care atrăgea toată atenţia - ce îi mai plăcea să fie în lumina reflectoarelor! - iar ea stătea stingheră pe balcon şi bea pahar după pahar. Se balansa stând cu coatele sprijinite de muchia balconului, de parcă şi-ar fi luat timid avânt să sară. N-aş putea explica ce am văzut în ea atunci, poate vechea cursă cu femeile care au aerul că trebuie protejate în mod urgent, apoi am fost lângă ea în toţi anii în care a încercat să renunţe la băutură. Dar asta ar putea crea o imagine falsă despre cine este persoana slabă în căsnicia noastră. A reuşit într-un final să nu mai bea, ne-am căsătorit, deşi maică-mea s-a opus, evocând diferenţa de vârstă dintre noi, deşi dacă ar fi fost invers, şi aş fi fost eu cu zece ani mai mare decât ea, nu cred că ar fi deranjat-o.

Apoi nevastă-mea a născut-o pe Adriana după o fecundare artificială. Al doilea copil al nostru a murit imediat după naştere. Pur şi simplu inima i s-a oprit să mai bată. Al treilea, Fabian, a fost conceput într-o seară de euforie, prin mijloace absolut naturale, spre uimirea noastră, în momentul în care ne-am cumpărat casa. Ea a plâns, n-a vrut să-l păstreze, a plâns tot timpul sarcinii, s-a apucat de fumat şi chiar a băut din nou o vreme, dar lui Fabian i-a bătut inima mai departe, cu încăpăţânarea din prima zi, şi nu s-a oprit, bătând şi azi, din ce în ce mai cu putere.

Suntem fericiţi? Da, suntem fericiţi. Am fost întotdeauna fericiţi? Da, am fost din prima clipă fericiţi... Acum depinde ce înţelege fiecare prin fericire! Dacă fericire înseamnă să ai tot ce-ţi trebuie, să nu-ţi lipsească nimic. Am motive de nemulţumire? Cred că nu, motive obiective în nici-un caz. Ce înseamnă, oricum, să fii mulţumit?

E soţia mea obeză? Nu, e slabă şi cochetă. Are gust la îmbrăcăminte, şi în general e o persoană rafinată, cu stil. Merge la fitness de două ori pe săptămână, şi de fapt, cred că n-am văzut-o niciodată nefardată. Are un abdomen fabulos.

Şi totuşi, într-o zi, spre surprinderea mea, fără aparentă legătură şi fără să aştept să răspundă, am privit-o fix, şi am întrebat-o accentuând fiecare cuvânt: "De ce nu mă iubeşti la fel cum te iubesc eu?!" Iar ea a rămas înmărmurită, m-a privit şocată, apoi a întrebat încet: "Cuuum?! " Nu avea nici un aspirator în mână să anihileze sursa potenţială de murdărie şi pete din căsnicia noastră, aşa că a stat acolo, bulversată. Nu mă putea face să dispar.

Şi exact atunci, în momentul acela, ceva s-a rupt în mine. Ca şi cum mi s-ar fi desprins un braţ şi ar fi început să plutească prin cameră. Am simţit ca şi cum mi-aş fi pierdut unicul punct de sprijin din viaţă, şi din acel moment nu puteam decât să rătăcesc debusolat. Din nou, căci înainte de ea, avusesem aceeaşi senzaţie, că rătăcesc de colo-colo, fără simţul orientării.

Dar să revenim la momentul de faţă. Deşi am făcut picnic în pod, la numai o oră distanţă, luăm cina cu toţii. Puteţi să vă aşezaţi dacă doriţi! Vă rog, luaţi loc. Pentru că soţia mea s-a convertit de curând la iudaism, aşează oricum un tacâm în plus la masă, tot aşteptându-l pe Mesia. Deci, acum, priviţi, ne chinuim s-o facem pe Adriana să mănânce ceva, cât de puţin ar însemna asta. Toate boabele de piper au nimerit în supa ei de vacă cu găluşte, ca să vezi minune, iar ziua de sâmbătă aproape că s-a dus. Adriana plânge de oboseală şi e greu s-o băgăm în pat. Vrea să doarmă cu mama, iar asta nu e posibil. Atunci cu tata, iar asta e şi mai imposibil.

Dar nu este aşa cum aş fi vrut eu să spun totul despre viaţa noastră de familie. Stop. Haideţi să apăsăm pe butonul "înapoi" şi s-o luăm încă o dată de la Daniela, soţia mea. Vă amintiţi de ea? Eu sunt mereu furios din cauza ei, iar ea are pielea roşie de la apa fierbinte?! E ceva ce nu a fost spus, şi care sună aşa: ea merge de obicei seara în baie şi îndeplineşte ritualul ăsta al femeilor şi stă cam o oră sau chiar mai mult. Eu stau întins pe pat şi aştept. Din câte ştiu eu, omul nu are nevoie de mai mult de un sfert de oră ca să se spele. Dar se pare că mă înşel. Când apare, miroase foarte frumos şi e foarte curată peste tot, păcat că în punctul acela mie îmi vine doar s-o strâng de gât, asta în cazul în care n-am adormit deja, după ce m-am satisfăcut singur. Odată am intrat peste ea şi am asistat la tot procesul.

Întâi se fierbe în apa cu săruri de baie parfumate. Apoi îşi înmoaie alene buretele în apă şi-şi spală trupul cu gel de duş. Părul, am uitat, e deja spălat şi dat cu balsam. Apoi face duş să clătească gelul de baie şi balsamul din păr, stând cu ochii închişi în faţa jetului. După aceea îşi spală dinţii cu periuţa de dinţi electrică. Face asta timp de cinci minute. După aia îşi usucă părul. Urmează să se dea pe corp cu o cremă care miroase a trandafiri. Apoi împroaşcă în aer un nor de parfum în care se învârteşte un pic. Apoi foloseşte o cremă specială pentru picioare. Împotriva crezurilor mele, o singură cremă pentru toate părţile corpului nu merge.

Când ajunge aici, de obicei îi este frig. Stă ridicată pe degetele de la picioare, să nu aibă contact total cu gresia rece. Muşchii pulpelor arată foarte bine contractaţi, nu mă satur niciodată privind. Unghiile de la degetele de la picioare îi sunt vopsite în roz.

Facem sex o dată pe săptămână, regulat, planificat, premeditat. Trăim experienţa asta fiecare în felul său, fără să ne comunicăm unul altuia nimic din plăcerea egoistă furată unul altuia. Eu mă las prins, fără limite, las plăcerea uriaşă să se amplifice în intensităţi indescriptibile, fără să mă mai întreb dacă este ceva reciproc. Căutatul unui răspuns la întrebarea asta nu-ţi poate decât dăuna. La începuturile noastre, în cu totul alte vremuri, lucrurile erau clare. Adică, mi-o amintesc întinsă pe spate într-o baltă de ud, sau altădată stând pe marginea patului cu picioarele desfăcute, în starea de confuzie de după orgasm, lichidul picurând din ea direct pe parchet. Acum e cu totul altfel. După ce ia sfârşit actul sexual, îmi spune să trec la locul meu, căci nu poate să doarmă cu cineva căţărat pe ea. Chiar dacă nu-mi aşez vreo mână sau vreun picior, flămând după intimitate, insistă mai departe: "Dă-te mai încolo, nu am loc". Sunt seri în care simt nevoia doar să îi simt căldura trupului, iar ea mă întreabă enervată: "De ce mă asaltezi?!"

Da, ştiu că vă daţi seama şi singuri, dar totuşi o să pun în cuvinte. Deşi poate sunt cuvinte în plus, pentru proşti, pentru cei care nu s-ar fi îndeletnicit de la bun început cu cititul. Între mine şi soţia mea a intervenit probabil plictiseala inevitabilă, ca şi cum am fi stors unul de la celălalt tot ce se putea stoarce, ca şi cum am fi ajuns la un capăt unde s-au scurs toate secreţiile care erau menite să se scurgă, robinetul cu toată lubrifierea necesară s-ar fi închis din epuizare. Şi chiar dacă am cumpărat un lubrefiant din comerţ care promite mai multă umezeală pentru mai mult timp, nu e acelaşi lucru. Mi-e familiară expresia că dacă vrei să ucizi dragostea pentru cineva, căsătoreşte-te cu el. Iar eu aş mai adăuga, dacă vrei să distrugi o căsnicie, fă copii. Cum s-ar zice, timpul acordat nouă s-a scurs. Sunt oameni care-şi schimbă meseriile, pe care o dată le-au făcut cu plăcere, din simplă şi pură plictiseală, nu am dreptate?! Ar trebui să merg aşa mai departe?! Ar trebui să accept asta ca pe ceva inevitabil?! Asta şi fac.

Sunt un bărbat obişnuit, din clasa mijlocie, şi fac tot ce se presupune că ar trebui să fac. Plec la slujbă, mă întorc acasă, petrec timp cu copii. Îmi accept viaţa mea mică. Nici măcar nu ştiu ce s-a petrecut, am involuat eu într-un băieţel ori Daniela a evoluat într-o bunică.

Aşa că, în timp ce eu mi-aş dori ca tot ceea ce se întâmplă între noi în pat să vină în mod natural, firesc, dintr-un impuls reciproc, soţia mea se opune în mod constant, ca şi cum ar avea de-a face cu un nebun. Nu eu să întreb mereu "pot să-ţi fac asta sau ailaltă", ori să-i cer "fă-mi nu ştiu ce". Nu. De fapt nu aşa aş zice dacă aş zice, ci aş vorbi frumos, politicos, mai degrabă ar suna ceva de genul ăsta: "Te rog fă asta, de ce nu vrei să faci asta, de ce nu-ţi place?!" Nu sunt eu? Nu e vorba de mine? N-ar fi de presupus să mă iubeşti? Bineînţeles că "politicos" a fost doar la început, respectiv formula de politeţe "Te rog" a conţinut toată politeţea, apoi a devenit doar disperat şi jalnic. Dar ăsta sunt eu. Jalnic.

Iar în momentul următor, după toată încărcătura negativă acumulată, chiar dacă am o sexualitate foarte puternică, nu mai simt impulsul acela de a fi în contact cu ea, de a o gusta, de a mă îngropa în ea, ci trupul ei este doar un mijloc de a ajunge la alte femei, mult mai disponibile. Dar sper să nu aflu niciodată pe cine "vede" Daniela când închide ochii. Odată, când eram în genunchi, iar ea mă încolăcise cu picioarele, m-am aplecat şi i-am acoperit faţa cu palma. Apoi am intrat încet, încet, în corpul ei, preţ de mai multe minute lungi, pentru că poziţia e destul de dificilă, contactul este prea direct, şi mi-am continuat treaba cu palma aşa, peste faţa ei.

Am crezut în mod sincer când m-am însurat cu ea, că e singura femeie pe care o voi dori vreodată. Că o să petrec restul vieţii alături de ea. O aşteptasem atât de mult, părea atât de perfectă pentru mine. La petrecerea unde am întâlnit-o, Daniela purta o rochie neagră scurtă, o curea foarte lată lucioasă şi neagră, pantofi roşii cu toc foarte înalt, iar părul său blond, aproape alb, era prins cu o bentiţă neagră. Buzele ei erau de un roşu foarte puternic. Asta-i o imagine pe care n-o s-o uit niciodată. O să-mi rămână întipărită pentru totdeauna pe retină. Şi în ciuda înfăţişării provocator sexuale, n-am simţit impulsul s-o îngenunchez acolo, ci am simţit ceva tandru pentru ea, ca şi cum aş fi vrut s-o iau acasă şi să-i gătesc o masă copioasă. Ceea ce am şi făcut. Chiar dacă a vărsat la mine în maşină şi nu putea nici să stea ca lumea în fund şi tot aluneca într-una spre dreapta.

Sar probabil c-am vorbit prea mult. Mă simt obosit, în jurul meu, camera capătă cu greu materialitate. Noptiera cu cartea pe care o citesc, lampa cu picior roşu, peretele alb din faţă, ficusul. Pe geam intră o lumină gri, tulbure. De jos se aude vocea lui Fabian, râzând. Televizorul e dat prea tare, aşa încât îmi devine clar că se uită la Sponge Bob. Aţi văzut zilele zburând aşa, în masa asta alunecoasă, informă?

Odată, mai demult, am prins-o în hol. Avea un lighean cu rufe murdare în braţe, dar nu m-am lăsat intimidat. "Eşti arestată!" i-am spus. "Mâinile sus!" S-a conformat chicotind şi am făcut sex cu ea exact aşa, cum stătea, cu spatele sprijinit de perete şi braţele ridicate, iar ea s-a topit la mine în braţe, am simţit-o vibrând şi abandonându-se total. Dar asta-i o amintire care nu mai valorează nimic în ziua de azi.

Iar Adriana plânge sfâşietor, plânge într-una, plânge iraţional. Urlă. Îmi aşez perna pe cap, apăs cu putere, sperând să nu mai aud. Dar vocea ei penetrează totul. Penetrează febra mea de patruzeci de grade, îmi simt tâmplele zvâcnind, iar ţipătul ei îmi reverberează în oase.

Deci, hai să recapitulăm: a căzut de dimineaţă pe scări şi s-a lovit la o mână, apoi s-a răsturnat în curte cu bicicleta într-un şanţ, singurul şanţ pe o rază de zece kilometrii, apoi am călcat-o din greşeală pe un picior, aşa că i s-a înnegrit unghia de la degetul mare, apoi s-a opărit cu supă. Dar acum e pur şi simplu nervoasă, căci şi-a amintit cum a aspirat mama ei fluturele din hol. În timp ce plânge, bâlbâie fraze incoerente, dar cuvântul "fluture" apare constant.

Iar soţia mea o lasă să plângă. Aşa bine, intenţionat, pentru că ştie că mă enervează. Probabil că se află acum în bucătărie, fumând ţigară după ţigară, în timp ce priveşte pe geam absentă, aşteptând liniştită să-mi sară ţandăra.