Trăiesc în junglă

O pasăre zboară peste umărul meu şi se aşează pe raftul în care-mi ţin cănile şi farfuriile. O maimuţă stă în prag, privind curioasă înăuntru. Stau în faţa unui cer imens, cu senzaţia că ar fi nevoie doar să-ntind braţul. Distanţele care trebuie străbătute se întind din ce în ce mai departe de mine. Nopţile se desfăşoară în jurul meu, iar eu mă strecor în ele. Negru adânc, umbre care se mişcă, zgomote. Noaptea moale.

Nu este nici ţipenie, pe kilometri în jur. Dacă mi s-ar întâmpla ceva, n-ar fi nimeni să ajute în vreun fel. Trăiesc în junglă. Animalele se târăsc curioase spre mine, să mă privească cu ochii lor care lucesc în noapte. Sunt aici. O curiozitate neînţeleasă. În faţa unui cer imens de stele. Iar foşnetele persuasive din jur încetează pentru o clipă. Apoi reîncep: un uşor ciocănit, gheare care sapă, zgomotul unor colţi care sparg ceva.

Mă ridic şi încep să dansez în cerc. Ghidat de luna prea mare. Îmi aştept vizitatorul. Scot sunete, cânt, gem, mă lamentez. Ţopăi de pe un picior pe altul. Sunt gol, iar stelele mari. Lumina lor e palidă. Lucesc în depărtare ca nişte ochi care mă studiază. Îmi ridic braţele spre cer. Îmi mişc capul. Mai arunc câteva lemne să întreţin focul.

Apoi apare. Mă ghemuiesc rapid la pământ. Văd umbra. Este a unei siluete care uneori pare imensă, alteori pare subţire de un deget. Nu îndrăznesc să privesc. Umbra aceasta mă vizitează pentru a şaisprezecea noapte cu lună plină la rând. De atunci, din momentul în care am început să număr, din noaptea în care i-am observat apariţia prima oară. Foşnet în dreapta. Foşnet uşor. Cineva sau ceva care se strecoară să mă privească mai bine. Simt cum se apropie. Partea superioară a umbrei aproape că-mi atinge faţa. O văd lungindu-se pe pământul din faţa mea. Rămâne locului. Încerc să disting silueta. Dar nu pot spune dacă are cap, dacă are coarne, în posesia cărei forme se află. Dacă are gheare, ori aripi. Ori un spate curbat. Umbra se mişcă mereu, căci vântul adie şi-o schimbă de parcă însuşi posesorul ei se schimbă. Sau posesoarea. Aud o respiraţie uşoară, uşor astmatică. Ar putea fi om? Ar putea fi animal?

Mă încordez din toată fiinţa şi ţâşnesc în picioare. Vreau s-o privesc în sfârşit în faţă. Nu văd nimic. Foşnete care mă induc în eroare, şi nu e nimic dincolo de ele. Ca şi cum spirite invizibile ar mişca totul în batjocură. Nu apuc să zăresc nici măcar o frântură din teroarea mea. Umbra care mă împinge spre nebunie.
"Cine eşti tu?", urlu.

Mii de păsări nevăzute îşi iau zborul dintre copacii din apropiere cu ţipete agitate.

Trăiesc în junglă.