Marie

Le-am luat câte o prăjitură. Vincent a înşfăcat-o şi a început să mănânce. Ea a spus nu. Eşti sigură că n-o vrei?, am întrebat. Nu, nu o vreau, a zis. Dar cumva mi-a venit greu să cred că un copil nu vrea o prăjitură.

Puţin mai înainte a trebuit să alerg după ea şi s-o prind de breteaua genţii uriaşe, nepotrivită pentru vârsta ei, şi s-o ţin pe loc până ne-a ajuns şi fi-miu din urmă. Este o fetiţă mică şi firavă, care face pe dura. Face pe grozava. Să nu arate ce mică şi vulnerabilă este. Foarte bine, i-am spus. Uite, o pun la loc în pungă. Dacă îţi schimbi părerea, să mi-o ceri, ok?

Când a ajuns în faţa mea, am prins o frântură din profilul ei. Întorsese capul spre fi-miu, care înfuleca de zor. "Ce are înăuntru? Cu ce e?", a întrebat. Fi-miu avea gura prea plină să răspundă. Vocea ei mică sunase uşor chinuit. "Este cu gem şi zahăr pudră", am răspuns în locul lui fi-miu. "Am cumpărat-o de la brutăria de lângă şcoală. O vrei?"
"Nu, nu o vreau", a zis, şi a grăbit pasul.

La intersecţie nu am observat că a rămas pe loc. Noi traversasem deja. Mă aşteptam să fie în spatele meu, dar nu era. O maşină trecea între noi, iar ea îmi zâmbea sfidătoare de pe partea cealaltă. I-am ordonat lui Vincent scoasă din sărite să rămână nemişcat, şi am traversat după ea. I-am aşezat o mână fermă pe umăr, şi i-am poruncit: "Acum traversezi cu mine." Kleine Kuh, am adăugat în gând. M-a privit. O priveam de sus, de la nivelul meu, cu buzele strânse. N-avea altă alegere de făcut decât să-mi dea ascultare.

O mamă de la grădiniţă trecea cu fetiţa ei, şi mi-a zis: "Periculos, nu?".
"Da", am admis.
"Marie nu mă cunoaşte şi nu are încredere în mine. Dar i-am promis mamei ei să o duc la grădiniţă după cursul de germană, şi acum trebuie să mă descurc cu ea." N-am spus că Marie este o fetiţă speriată care n-are probabil încredere în nimeni.

Femeia mi-a zâmbit şi a trecut mai departe.

Mi-am luat mâna de pe umărul ei. Zâmbetul fals, răsărit ca un reflex condiţionat în mine pentru mama de la grădiniţă, mi s-a şters urgent de pe faţă. Am privit-o. O mică vietnameză, cu o mamă care lucrează într-un restaurant şi creşte singură trei copii.
"Vrei să-ţi pun prăjitura în geantă s-o mănânci mai târziu?"
"Da", mi-a spus uşurată.

Avea o privire recunoscătoare.

Atunci limba i s-a dezlegat, şi mi-a spus: "Sora mea a fost luată şi dusă la orfelinat. Fură, fumează, se bate, face de toate. Face absolut de toate şi are numai treisprezece ani."

Peste câteva zile, mă trezesc în spatele lor. E ea, Marie, cu mama ei şi o femeie în vârstă necunoscută. Tocmai ieşiseră dintr-o bancă. Mama ei mă observă, întoarce capul spre mine zâmbind. Dar nu e un zâmbet real, este fantoma unui zâmbet. O privesc şocată. Are multe cicatrice pe faţă în curs de vindecare. Le identific ca urme de unghii.

"Azi nu am pantofi", îmi spune Marie. Îi privesc picioarele. Poartă o pereche de pantofi urâţi şi scâlciaţi care-i sunt cu mult prea mari şi o fac să meargă caraghios.
"Nici mâine nu o să am pantofi", îmi spune.

Mă despart de ele. O iau în altă direcţie. Mă grăbesc să-l iau pe Vincent de la prietenii lui. Maşinile trec pe stradă încet. Aproape fără zgomot. Văd linia Alpilor în depărtare. Vântul bate cumplit. O morişcă de vânt se învârte cu o viteză dementă într-o grădină din apropiere. Metal pe metal.