Din capul locului trebuie să spun că am o părere tare bună despre cei care meşteresc covoare din bomboane. Totuşi e adevărat că doar în copilărie aş fi apreciat cu tot sufletul (şi papilele gustative) lucrările de artă contemporană din dropsuri, şi asta dacă m-ar fi dus cineva în galeriile unde se petrec astfel de minunăţii. La mine în oraş (Braşov) nici vorbă de aşa ceva, nici pe atunci, nici acum. În 1991, la Williams College Museum of Art, americanul de origine cubaneză Felix Gonzalez-Torres a expus un astfel de covor format din aproape 40,000 de bomboane împachetate în ambalaj argintiu. Expoziţia "Untitled (Placebo)" fusese deschisă publicului începând cu 1 decembrie, Ziua Internaţională de Luptă Anti SIDA. Artistul a murit în 1996, de SIDA. Avea 38 de ani. În imaginile date publicităţii se vede o sală lungă şi nudă, mai bine spus aproape goală, la mijloc, pe podea, întinzându-se covorul argintiu din bomboane. Vizitatorilor li s-a îngăduit să "ciuntească" din instalaţie, s-o guste mai exact, sau să plece cu bucăţi din ea vârâte în buzunare. În acelaşi an, în alt muzeu, Torres a arătat lumii o grămadă de bomboane viu colorate, aşezate într-un colţ unele peste altele, ca într-o piramidă plăcută la privit - "Untitled (Portrait of Ross in L.A.)". O altă grămadă, de data aceasta albastră - "Untitled (Revenge)".
În 1993 a expus "Untitled (Placebo - Landscape - for Roni)", un covor auriu comestibil, la fel de dulce. Bomboanele erau mâncate, instalaţia se împuţina încetul cu încetul, prin urmare nimic nu durează, nimic nu este etern, nici măcar Arta - unul dintre mesajele lui Torres. Criticii obişnuiesc să mai amintească de aluziile la simţul proprietăţii, moarte/pierdere.
Anul trecut, la Bienala de la Veneţia, Felix Gonzalez-Torres a fost ales să reprezinte postum America, printre altele, şi cu un covor de bomboane. În revistele culturale din străinătate au apărut fotografii din pavilionul american. Vizitatori încovoiaţi cu mâinile întinse să apuce dropsurile asemănătoare cu proiectilele de război. Într-un portret fotografic, făcut desigur pe vremea când încă mai trăia, artistul ţinea în braţe o pisică cu blană lungă, neagră, ciufulită, numai bună de atins, pipăit şi luat acasă - dacă ar fi făcut imprudenţa s-o ducă într-o galerie de artă. În prezentarea pe care şi-o făcuse singur pentru un catalog, Torres începea cu două date importante: anul când s-a născut (1957) şi anul când a primit de la tatăl său primele acuarele şi prima pisică (1964). Urmează o înşiruire de evenimente fericite şi tragice, plecarea din Cuba, decese în familie şi în rândul prietenilor bolnavi de SIDA, expoziţii, închirierea unei maşini roşii, căderea Zidului Berlinului, găzduirea a două pisici negre găsite pe străzile din Toronto şi ceva despre plicurile cu cenuşa iubitului său - nu-mi mai amintesc ce se întâmplase cu acestea.
Când e să mă gândesc la covoarele de bomboane ale lui Torres, imediat îmi vin în minte şi puştanii japonezului Yoshitomo Nara. Eu le spun copii pokemoni, deşi nu seamănă decât vag cu personajele din desenele manga de la televizor. Este vorba despre puşti veseli sau mâhniţi, visători sau răutăcioşi. Sunt din vopsea, pictaţi pe pânză, hârtie sau ziduri, dar şi din materie dură (statuete) sau moale (pluş). Desigur, nu seamănă nici cu copiii pe care îi vedem zi de zi în jurul nostru, în lumea reală. Capete cât bostanii (aşezaţi pe umeri firavi), ochii mai mari decât cepele, atunci când sunt holbaţi sau cât nişte linii drepte sau ondulate, când sunt închişi, nări din două puncte şi mai ales un aer de fiinţe care trăiesc bine mersi în capul cuiva care doarme şi ziua, cu ochii deschişi, stând în picioare. Aşa îi "înţeleg" eu. Şi nu m-aş mira ca într-o zi să văd un copil-pokemon "născut" de Yoshitomo cum se strecoară într-o galerie, să zicem că din New York, unde sunt expuse covoarele lui Torres. Normal că n-o să stea să se uite o eternitate la bomboane - va înhăţa câteva, cât să-i încapă în braţe, după care s-ar întoarce în Tokio, la locul lui, în tablou, aşa cum se cuvine. Sunt curioasă câţi ar băga de seamă lipsa "elementelor" din instalaţia lui Torres şi apariţia lor în tabloul lui Yoshitomo. Într-un film postat pe YouTube, filmat probabil cu telefonul mobil într-o galerie de artă unde expunea japonezul, am văzut o tânără care îşi adusese de acasă un maimuţoi de pluş. L-a scos din pungă, şi-a luat la revedere de la el aruncându-l apoi în instalaţia cu jucării a lui Yoshitomo. Merită să pomenesc şi de "Dogs from your childhood" (1999) - câini albi (nasuri roşii) din fibră de sticlă şi lemn; sunt adormiţi - aşa par pentru că au ochii închişi - şi stau cocoţaţi pe picioroange. Pe ăştia mi-ar plăcea să-i văd într-o dimineaţă la mine pe stradă, în faţa blocului. Da! Când va fi ceaţă.