La pagina 56

La pagina 56 (Copiii trişti, Roger Nimier, ediţie apărută la Editura Paralela 45), Oliver se uită la portretele tatălui său mort, fotografii "pline de melancolie ca nişte suveniruri de amor". Înainte, scriitorul ne-a dat de înţeles că acest părinte fusese pe când încă mai trăia un "visător" şi-un "leneş", aşa că pozele de bună seamă că asta arătau, chipul unui bărbat moale ca o bluză de bumbac ori ca un fular de lână, cu ochii căscaţi a uimire. Aşa îmi imaginez. Câteva rânduri mai departe, ni se spune că Olivier dorea să-şi cunoască mama "la fel de bine ca pe o fotografie". Pentru a-şi atinge ţelul îi pândea fiecare gest, până şi felul cum zâmbea şi cum îşi dădea capul pe spate. Este vorba despre o femeie frumoasă cam la 35 de ani, care avea s-o sfârşească terciuită printre sfărâmăturile unei clădiri ce-a fost bombardată cândva pe la mijlocul cărţii (parcă) sau mai bine spus în timpul celui de-al doilea război mondial (sigur). La sfârşitul romanului se aminteşte în treacăt că patru sau cinci fotografi veniseră să-i pozeze pe tinerii ce se căsătoreau: scriitorul deja celebru, Olivier, şi "micuţa Catherine", de care în ultima propoziţie Nimier avea să spună că devenise "cea mai încântătoare văduvă din Paris". Soţul se urcase la volan pentru a-şi lua viaţa. A izbutit.

Desigur, după accidentul lui Roger Nimier (ce se strivise cu maşina de un parapet) ziariştii au făcut destule paralele între destinul personajului şi al creatorului său. Nu-mi amintesc ce marcă de maşină conducea Olivier, ci doar că Nimier a murit într-un Aston Martin maro, alături de iubita sa, o tânără romancieră. Într-o vineri seara. Ziarele publicaseră multe imagini cu maşina zdrobită. Din fericire, nu le-am văzut. Nu ţin morţiş să privesc fiare, sânge, mâini şi picioare de mort. În Paris Match apăruseră imagini uriaşe cu trupurile celor doi la spital. Cunosc toate aceste amănunte din Regina tăcerii - cartea fiicei scriitorului, Marie Nimier. Tristeţea acesteia din urmă mi se pare mult mai convingătoare. Când i-a murit tatăl, Marie avea doar cinci ani. Am văzut-o într-o fotografie minusculă de mărimea unui timbru, în care i-a încăput doar capul cu tot cu gât şi cu urechi. Era deja femeie în toată firea, cu riduri pe frunte, în dreapta şi-n stânga gurii. Trăsături regulate. În poză arată ca o franţuzoaică cumsecade, una care n-ar avea de ce să povestească despre tentativa de suicid a tatălui său (cearşafuri însângerate), de scandaluri, tentativa ei de suicid (pod, Sena) şi alte asemenea. De fapt nu ştiu cum ar trebui să arate un om care a trecut prin aşa ceva. Normal, desigur. Ca o persoană obişnuită cu doi ochi, un nas, o gură, urechi, păr, haine. Marie Nimier se numeşte singură ca fiind "fiica unui copil trist", aluzie la romanul tatălui - iar acesta a fost Husar (a scris Husarul albastru şi-a făcut parte din regimentul al doilea de husari). Am mai reţinut că de fiecare dată când îşi vizita părintele mort, la cimitir, ploua. Îmi aduc aminte şi de paznicul care lustruise piatra de mormânt şi dichisise pământul cu grebla şi mătura, pentru că venise o echipă de filmare şi nu accepta ca locul de veci să fie prezentat la televizor în paragină, în ciuda satisfacţiei afişate de ziarişti. Martin, unul dintre fraţii scriitoarei, "adoarme şi trezeşte oameni", adică este anestezist. Cu totul altfel îţi imaginezi o persoană de care auzi că pur şi simplu "adoarme" şi "trezeşte" necunoscuţi - pentru câteva secunde te întrebi uimit cum şi de ce - doar dacă ştii din start că este medic cu mască albă şi cloroform sau alte substanţe. Acest adormitor şi trezitor de oameni e de părere că întreţinerea pantofilor cere musai o perie mică pentru bombeu, una mare din păr de cal şi o cârpă (cearşaf sau bucată de cămaşă veche) - care să nu zgârie şi să nu elimine luciul. Crema trebuie să hrănească pielea animalului mort din care sunt fabricaţi umblătorii. Amănunte poate neimportante dar care mi s-au înşurubat în cap printre cotloanele creierului.

Tot din Regina tăcerii am aflat că în timpul liber, seara, Martin Nimier meştereşte la site-ul său în care îşi prezintă propria colecţie de pantofi. L-am găsit pe internet (la adresa www.souliers.net). Fotografii cu un pantofar tânăr înconjurat de calapoade, papuci de lux, bărbăteşti, pozaţi pe stânci, ierburi sau magazine. Toţi impecabili, sclipitori de parcă cu două minute înainte de a fi fotografiaţi au fost frecaţi cu acea perie mică pentru bombeu şi cu peria din păr de cal pentru călcâie. Valize. Acum îmi vine în minte că prima fotografie din istorie care s-a păstrat, în care apare un om, bărbatul stătea încremenit pentru că un lustragiu îi dichisea cizmele. Fotografia se numeşte Boulevard du Temple şi-a fost făcută de Daguerre - 1838, Paris. Din cauza timpului lung de expunere, între zece-douăzeci de minute, nu s-a imortalizat şi traficul (trăsurile şi trecătorii), ci doar acel necunoscut care a stat nemişcat pentru că i se lustruia încălţămintea. Totuşi, omul şi papucii din secolul al XIX-lea nu au legătură cu tristeţile din cărţile semnate Nimier - Roger sau Marie.

O fotografie n-a mai fost făcută după nunta verişoarei, pentru că se terminase filmul din aparat: prin urmare nu s-au păstrat spre amintire chipurile scriitoarei (mică, în papuci cu ciucuri şi rochie elegantă), fratele cu beţele pentru frigărui ce-şi scoseseră capetele din buzunarele pantalonilor, mama cu umerii bronzaţi la vedere, bunica cu camee şi riduri fine. În Regina tăcerii există şi alte fotografii de familie, la fel şi în Copiii trişti; dar şi lame de ras, sadisme, cuţite, 56 de scrisori, numele şi corpul lui Celine (scriitorul, nu cântăreaţa), depresii, cărţi, 4 cutii de barbiturice (dacă rostesc de câteva ori barbiturice, bar-bi-tu-rice, barbiturice, bar-bi-tu-rice, barbiturice, barbiturice, bar-bi-tu-ri-ce îmi vine în minte cuvântul alice). Barbiturice cu elice.