Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Te faci auzit dacă vorbeşti o limbă personală, dar inteligibilă


Gabriela Adameşteanu, un interviu cu Dan Perjovschi

22.07.2008
Bucureştiul cultural, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Suntem toţi cool şi vrem cash

Gabriela Adameşteanu: Dragă Perjo, în ultimii ani cariera ta de artist internaţional s-a consolidat. Spune-ne şi cum arată acum scena de artă românească? S-a schimbat în aceşti ani sau este aceeaşi?
Dan Perjovschi: 2007 a fost primul an în care am fost nevoit să refuz proiecte interesante şi să amîn sau să renunţ la expoziţii promiţătoare. Nu mai am timp pentru toţi şi pentru toate. Pentru că am stat încuiat în propria ţară aproape 30 de ani şi pentru că am visat cu disperare să călătoresc şi să expun internaţional, nu mi-am permis să refuz pînă acum mai nimic. N-am vrut să fac nici ierarhii - cutare muzeu faimos mai important decît nu ştiu ce spaţiu non profit -, aşa că ani de zile m-am dus peste tot luptînd să menţin acelaşi nivel calitativ, indiferent cît de cunoscut era sau nu locul unde expuneam. De anul trecut însă, nu mai fac faţă... probabil asta înseamnă carieră.

După o înţepenire în proiect cauzată de dispariţia subită a banilor Soros şi colapsul demersului neo-ortodox, scena de artă românească a luat viteză, se agită, se screme, se structurează. Există un dinamism real şi un număr de poziţii artistice noi. Din păcate, cultura e tot mai dominată de bani şi de cariere. Suntem cool şi vrem, toţi, cash. Artiştii debutează repede, expun internaţional imediat şi ajung fără mare experienţă pe piaţa internaţională. Se vorbeşte despre o "renaştere" a artei româneşti şi cîţiva entuziaşti ţopăie de fericire. Ceva se întîmplă, cîteva succese individuale (artist, curator, galerie, revistă) au dat o imagine colectivă pozitivă (ca la film), dar în realitate lucrurile stau prost... Şi avem toate motivele să ne cumpărăm de urgenţă algocalmine.

Socoteala este simplă: o chirie în Bucureşti sau Cluj e de vreo 150 de euro pe lună, un spaţiu de atelier 2-300. Viaţa pur şi simplu te costă 200, iar viaţa artistică încă vreo sută. Simplu spus, dacă ai ceva de spus, ai nevoie de minimum 700 de euro pe lună. Le-a trecut asta prin cap vreunui primar, ministru de cultură sau mare gînditor cultural? Teamă mi-e că nu. Lumea ne crede nişte zarzavagii care venim pur şi simplu cu roşiile la piaţă, puţin le pasă cum şi unde le-am crescut, cu ce apă le-am udat şi cît soare ne-a bătut în cap.

Scena românească este plină de paradoxuri, de combinaţii nefericite între oameni care n-au nimic de spus şi oameni care nu mai ştiu să tacă, coabitări periculoase între practici şi idei contrare, autism critic mascat de existenţa unor reviste de artă contemporană bine făcute.

Muzeul Naţional de Artă Contemporană (ctitorit de Adrian Năstase) deţine 16.000 de metri pătraţi în Casa Poporului, jumătate din etajul 3/4 de la Teatrul Naţional, plus birourile şi depozitele Artexpo şi gestionează Sala Dalles (jumătate devenită nu se ştie cum Librăria Noi şi jumătate devenită ştim noi cum Tîrg de Mărţişor). După acest mamut (care se smiorcăie constant că n-are destui bani), următoarele spaţii sunt ca dimensiune cît o batistă. Cele mai dinamice batiste sunt galeriile private. Vreo 4 în Bucureşti, plus una la Cluj. Nu există polemică şi nici competiţie, pentru că batistele private vor să se pună bine cu mamutul de stat.

Nu mai există spaţii independente sau spaţii conduse de artişti. Nimeni nu mai face artă pentru artă, toată lumea face artă ca să obţină ceva. Nimeni nu mai are unde greşi. Trebuie să apari pe scenă gata format şi bun de export. Vorbind de export, instituţiile mai deştepte, precum ICR, s-au prins cum stă treaba "afară": trimit tineri şi îi sprijină pe artiştii care au reuşit prin forţe proprii să se impună internaţional, iar la "interior" bagă bani în albumele profesorilor la academiile de artă, ca să le mai calmeze din frustrări. La noi nu s-a schimbat, ca la voi, Istoria Artei. La noi tot Baba e cel mai mare artist contemporan... iar muzeele din România tot cu tablouri şi bronzuri îşi umplu spaţiile de expoziţie.


Zidul Berlinului a căzut pe toată lumea şi competiţia este globală

G.A.: Şi la noi este mai complicat, nu s-a schimbat Istoria Literaturii. În primul rînd, abia începem să publicăm afară şi deocamdată sunt scriitori din mai multe generaţii, cei mai tineri, care au cărţi contractate afară (Filip Florian, Cecilia Ştefănescu, Florin Lăzărescu), au în jur de 35 de ani. Sub vîrsta asta încă nu s-a mers şi nu sunt multe capodopere scrise între 1990 şi 2007, vezi Bursele noastre, dar sunt scriitori care au dobîndit vizibilitate internaţională. Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici intră în generaţia '90. Norman Manea este un scriitor din generaţia '60-'70, Cărtărescu este optzecist, cu cariera de poet făcută în anii '80, Ţepeneag a debutat cu Norman Manea odată, Stelian Tănase, alt optzecist, are acum două cărţi publicate în SUA. Trecem prin proba traducerii, nu putem fi evaluaţi fără ea, faptul că eşti tradus înseamnă un succes, dar nu înseamnă deloc că eşti neapărat mai bun decît altul care nu a avut şansa ta. Pentru că, în ultimă instanţă, proba cărţilor noastre se face în limba română.
D.P.: Să revenim la scena de artă. Pentru că studiile sunt un pic mai libere, iar studenţii merg în burse sau schimbă semestre afară, iar după ce termină fac mastere, doctorate sau cîştigă rezidenţe, au şansa să vorbească direct, ceea ce mie mi-a trebuit zece ani să silabisesc. Foarte bine, excelent. Numai că "limba asta" o mai vorbesc încă cîteva sute de mii de artişti. Zidul din Berlin n-a căzut numai peste noi, a căzut pe toată lumea. Acum competiţia este globală şi te baţi pentru un loc în nu ştiu care bienală cu artişti thailandezi, irlandezi sau din Teheran (bineînţeles, locul va fi ocupat de un chinez).

Nu te mai faci auzit decît dacă vorbeşti o limbă personală, dar inteligibilă. Poţi reuşi comercial, dar să nu contezi istoric, sau poţi face istorie şi s-o duci relativ prost. Depinde ce vrei sau ce eşti în stare. Multe sirene cîntă nonstop. Piaţa e în foame mare şi, deşi vegetariană, abia aşteaptă să mestece "fresh flesh". Generaţia copy paste ia cu tupeu şi din stînga, şi din dreapta şi habar n-are ce ia. Văd artişti care fac cu îngîmfare o artă vestică la mîna a treia. Dar văd şi preocupări reale, soluţii inteligente şi încăpăţînări pozitive. Într-un anume sens, tinerii au tot dreptul să ne tragă un şut în cur şi să-şi croiască scena cum li se potriveşte mai bine. Sper că ce este superficial şi numai modă să devină în scurt timp ceva profund şi responsabil.

Cu ceva vreme în urmă, un foarte tînăr curator român pornise un proiect numit Rebranding România. Se săturaseră de babalîci şi de succesele lor caraghioase. Voiau ceva diferit. Pe urmă, UAP a ajuns cu un picior în groapă, neo-ortodocşii care te obligau să îngenunchezi în faţa tablourilor au dispărut cu totul (ori s-au ascuns la Mogoşoaia), arhanghelii artei video au făcut burtă, conservatorii s-au retras în academii, Bălaşa la Columbeanu. Scena a rămas liberă şi a fost ocupată cu entuziasm de o cultură life style cum n-a mai fost aici vreodată.

România artistică s-a rebranduit, dar nu e clar că ce-a venit în loc ne place...


Nu investeşti azi, nu ai performanţă mîine

G.A.: Dar pe piaţa internaţională? Cîte nume sunt competitive? Cum se împacă cerinţa Occidentului cu cea a României? Cum trăiesc artiştii? Cum rezistă ca artişti?
D.P.: Există mai mult de 15 nume competitive formal şi vreo 5 competitive conceptual. Revista de artă şi teorie de artă Idea, de la Cluj, e competitivă, mai nou Vector, de la Iaşi, sau Pavilion, de la Bucureşti. Pentru că sunt făcute cu pasiune, ca un mod de a fi, şi nu neapărat ca o afacere, ele pot ignora piaţa şi reclamele, cîştigînd o libertate care în Occident este, dacă nu imposibilă, sigur improbabilă. Proiectul Liei, CAA Arhiva de artă contemporană/centrul de analiza artei, e competitiv şi arată cum se poate cîştiga individual independenţa artistică şi ce multe lucruri se pot face cu resurse limitate. De altfel, ea este des invitată de instituţii occidentale să facă prezentări şi workshopuri în care să-şi răspîndească know how-ul. Interesant! dacă stai să te gîndeşti, parcă era invers, nu? Ei ne învăţau pe noi.

A expune la Tate Modern a devenit ceva real şi nu un vis. O bursă de cîteva luni în Franţa sau Germania este aproape la ordinea zilei. Artiştii circulă şi participă internaţional. Lucruri imposibile altădată. Şi Occidentul, şi România vor noutate, adică consum. Mai des, mai mult. România nu are o piaţă care să facă mai mult de 20 de artişti să trăiască din artă. La acest nivel va fi făcută selecţia. Nu există programe interne, nu există burse şi nu există colecţionari destui. La un moment dat, cei care promit vor trebui să şi confirme. Unii pleacă afară şi se pierd, alţii rămîn aici şi se pierd. Din păcate, ca de obicei, locurile sunt ocupate de mediocri care, nefiind ocupaţi cu nimic, au timp să comploteze şi să tragă sfori.

Fie te duci în publicitate şi-ţi iroseşti talentul pe pastă de dinţi (şi un stil de viaţă urban adictiv), fie te agăţi de universităţile de artă şi iei culoarea profesorului căruia îi cari poşeta, fie încerci să te integrezi internaţional şi să trăieşti pe bani occidentali. Cum trăiesc artiştii? Păi cui îi pasă? Nu aud vorbind decît de lipsa de investiţie din sport. Nu văd construindu-se decît supermarketuri şi zgîrie-nori de firme, bănci şi staţii de benzină. Cîte centre de artă contemporană a construit România în 17 ani? Cîte ateliere de artist? Cîte muzee? (fără alea din Casa Poporului?) Ce sală de expoziţie nouă a rămas în Sibiu în urma "Capitalei Culturale"? Cîte galerii are al doilea oraş al ţării, Constanţa? (Îţi spun eu, niciuna.) Cîte galerii are Timişoara, cel mai cosmopolit oraş din România? Una, poate două...

La Cluj există o revistă, o galerie, un spaţiu de artă digitală şi un centru interdisciplinar şi toată lumea crede că e o revoluţie! În Berlin sunt 400 de galerii de artă, cel puţin 40 de spaţii independente şi alternative şi cam tot atîtea instituţii de artă contemporană de stat sau sprijinite de stat (muzee, kunstverein-uri, institute). E destul de clar.

Cum va trăi artistul român (rămas acasă)? Se va prostitua intelectual, cum o fac marii actori ai generaţiei de aur, recomandîndu-ne nu ştiu ce fel de salam, vor picta casele noilor îmbogăţiţi şi le vor sculpta fîntîni arteziene în curte, cum odinioară alţi artişti le făceau pe alea de pe Bulevardul Victoriei Socialismului. Sau poate nu.

G.A.: Nu îi ajută nimeni?
D.P.: Cei mai hotărîţi se ajută singuri, de aia există 3 reviste de artă de calitate în ţara asta, toate făcute de artişti, şi nu de responsabili culturali, sau 3 bienale de artă, toate remarcabile şi toate făcute de artişti, şi nu de politruci culturali. Dar nu este vorba ca cineva să ajute pe altcineva. E vorba ca un sistem să-şi identifice valorile şi interesele culturale. Spiritul unei ţări este dat de marea performanţă (artistică, medicală, sportivă, economică, socială). Nu investeşti azi, nu ai performanţă mîine.

Artiştii nu sunt nişte neputincioşi pe care-i asişti să treacă strada. Sunt nişte întreprinzători încăpăţînaţi şi energici. Le-ar trebui un minimum de condiţii şi de logică, un sistem legislativ amical şi s-ar descurca singuri. Singura instituţie de stat mai înţeleaptă este ICR, care are prin cîteva antene din străinătate o prestaţie remarcabilă. Există de vreo doi-trei ani voinţă şi ceva viziune şi deja se vede şi deja se aude. Spre lauda ICR, nu există eveniment românesc internaţional important fără logoul ICR.

Există AFCN, un Fond Naţional esenţial, dar care este încă încurcat în propria legislaţie... Legile româneşti pleacă de la premiza că un creator este un infractor potenţial. Nu există granturi individuale (ia stai anul ăsta şi pictează, fă un film, scrie o carte, te plătim noi), nu există rezidenţe artistice la noi (în care să vină artişti străini cu idei şi viziuni diferite), nu îi trimitem pe artiştii noştri în rezidenţe străine (ca să se întoarcă cu idei şi viziuni diferite). Stăm frumos în cloaca noastră şi aşteptăm să aibă careva succes individual, ca să putem pe urmă să ne lăudăm colectiv.

Există cîteva galerii, dar care au grijă de cîţiva artişti. De restul cui îi pasă? Cică dacă sunt buni să vîndă! Unde să vîndă? În ţara unde vîrful aprecierii estetice oficiale e ţeapa lui Ghilduş? În care educaţia vizuală o fac reclamele pe stradă şi pompierismele TV? Un kilometru de autostradă face cît tot bugetul pe arte vizuale (muzee, personal, artişti, culori, pensule, galerii) dintr-un an în România. Iar e clar.


Viaţă de artişti în tranziţie

G.A.: Privind în urmă, cum te-ai descurcat?
D.P.: Am prins deschiderile spre Vest de la începutul, mijlocul şi sfîrşitul anilor '90, dar nu m-am înţepenit în ele. Titlul expoziţiei mele la Kunsthalle Basel era I am not exotic, I am exhausted (Nu sunt exotic, sunt doar epuizat) şi toată lumea de oriunde ar fi se identifică cu titlul asta. Asta am reuşit în 17 ani, să vorbesc o limbă internaţională cu gramatică românească.

Am muncit de m-am tîmpit şi am pus totul pe o carte. Toată energia şi toţi banii au fost reinvestiţi în artă. Şi familia am reinvestit-o în artă. Am decis să nu avem copii (şi să nu crezi că a fost sau este o decizie uşoară), ne-am tăiat toate poftele şi am limitat toate excesele (în afară de ăla de-a cumpăra cărţi, apropo, ai văzut ce rapid au dispărut bibliotecile din casele clasei de mijloc, nu se mai poartă), adică ne-am lăsat de fumat şi de carne de porc, că de băut oricum nu beam. Ne-am lăsat de modă, de petreceri şi cluburi. Facem şi trăim artă. Pare plictisitor, dar nu e.

Ne sculăm dimineaţa în splendidul nostru apartament de două camere confort doi din Rahova şi stăm amîndoi la o cafea discutînd despre starea artei mondiale. Cînd mă uit la ceas e deja amiază şi nu mai are rost să ies în oraş, că partea cea mai mişto a zilei s-a consumat deja. Uite-aşa ne-am descurcat, unul sprijinindu-l pe altul.

Am avut noroc, dar am şi făcut o artă real contemporană. Am atras anumiţi curatori şi anumite instituţii care m-au promovat constant. Kristine Stiles, curatoarea primei noastre retrospective, întîmplată extraordinar pe bani grei, americani, într-un muzeu greu, american (că alea româneşti au alte urgenţe), ne cunoaşte şi scrie constant despre noi din 1991. Cînd ne-am văzut lucrările împreună pentru prima dată (şi noi, şi mai vechi, şi ale Liei, şi ale mele), documentaţiile unor performanţe interzise înainte de 1989, primele instalaţii împreună cu ultimele proiecte, primele desene cu ultimele desene, cînd am văzut 20 de ani de artă într-o singură mare încăpere, a fost ceva extraordinar. Am avut revelaţia că a meritat. Apropo, am expus şi colecţia integrală a revistei 22. Din 1991, de cînd lucrez acolo săptămînă de săptămînă, am strîns un metru cub de desene. Interesantă sculptură!


Merg prin lume desenînd-o

G.A.: Să vorbim despre tine în 2007. Ai fost mult plecat, ai expus la cel mai important muzeu de artă contemporană din lume, MoMA din New York, şi la cea mai mare şi mai cunoscută bienală de artă, Bienala de la Veneţia. Ce consideri mai semnificativ, mai important? Dar în 2008 ce te aşteaptă?
D.P.: Uite, îţi răspund la întrebare dintr-un hotel din Sydney, de unde văd spaţiile Bienalei în care expun la vară. La Sydney am venit din New York şi mîine plec la Berlin. Asta mi se pare semnificativ: lumea a devenit mai mică şi mai uşor de atins.

Da, am ajuns căţărat pe zid la MoMA cu toată lumea (ce faci acolo chiar se vede în toată lumea) holbîndu-se la mine. M-am simţit teribil de bine, deşi mă bălăngăneam la 20 de metri înălţime ţinîndu-mă strîns de carioca cu care "mîzgăleam" peretele celui mai important muzeu de artă din lume. Teribilă libertate, teribilă responsabilitate. Unul dintre cele 100 de desene de pe zid arată Zidul din Berlin, care se despică în Zidul dintre Israel şi Palestina şi în Zidul dintre Mexic şi Statele Unite. Cineva a pozat desenul şi l-a pus pe un blog, unde a stîrnit 500 de comentarii, de la cele apreciative la cele fasciste... Se sparie gîndul... Şi asta este semnificativ în ziua de azi: eşti receptat global şi fragmentar aproape instantaneu. Despre ce faci şi cum vezi lumea se pronunţă nu numai specialiştii care-ţi cunosc istoria, contextul şi referinţele culturale, dar şi oameni pur şi simplu. Interpretarea lor e citită sau văzută de alţi oameni pur şi simplu şi, pînă să-ţi dai seama, ai o persoană care nu mai depinde de tine. Cu alte cuvinte, trebuie să fii bun şi coerent şi în ansamblu, şi în detalii.

Dar să ştii ca pentru mine la fel de important a fost să desenez pereţii Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti. Sau să desenez cu cretă pe tablele de pe coridoarele departamentului de statistică al Universităţii Warwick. Acolo sunt table peste tot, că, dacă geniilor matematice le vine o idee în timp ce merg la budă, să aibă unde să o scrie. A fost cea mai scurtă lucrare din viaţa mea. A durat 15 minute pînă a trecut un geniu care avea nevoie de aceeaşi tablă... Anul trecut am fost în locuri mici şi în locuri mari, în instituţii cu vizibilitate şi în spaţii invizibile. Mi-a plăcut în toate. Anul care vine trebuie să menţin ritmul şi calitatea. Din Copenhaga în Caen şi din Basel în Bruxelles prin Bristol. Fac ce altădată visam să fac: merg prin lume desenînd-o...


Găsiţi aici fotografii ale unor lucrări semnate Dan Perjovschi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer