Am nevoie de echilibrul din pictură, iar teatrul mă umple prin oamenii pe care îi întâlnesc

Oana Cristea Grigorescu: Sunt rare cazurile artiştilor care confirmaţi ca scenografi în teatrul liric sau dramatic să îşi continue opera de şevalet. Cu a treia expoziţie personală deschisă la Muzeul de Artă Cluj, ne reîntâlnim cu ultimii doi ani de creaţie ai pictorului Valentin Codoiu. Nu putem neglija însă nici impactul scenografiilor din spectacolele lui Mihai Măniuţiu, cu care lucrează constant în ultimii ani. Între teatru şi atelier, expoziţia de acum e semnul unei opere vii, crescute în deceniile de creaţie în România şi Franţa.
Valentin Codoiu: Sunt două dimensiuni care pentru mine, pentru echilibrul vieţii mele îmi sunt utile. Pictura e ca un soi de ergoterapie. Când trece o perioadă mai lungă de timp în care nu pot picta, în care nu pot sta în faţa şevaletului câteva ore pe zi intru într-un soi de lipsă. Expoziţia de acum înseamnă un oarecare efort, pentru că în aceşti ultimi doi ani am lucrat suficient de mult în scenografie, o activitate care te prinde. Dincolo de plăcerea ieşirii la rampă din seara premierei, e un întreg efort de pregătire în ateliere şi în multele ore de repetiţii care iau foarte mult timp.

O.C.G.: Se transferă ceva din scenografie în pictură, cum se influenţează reciproc?
V.C.: Cu siguranţă una o influenţează pe cealaltă, în ambele sensuri. Mi-ar fi destul de greu să spun cum, dar probabil gustul meu pentru spectacol se vede şi în pictură.

O.C.G.: Într-adevăr, e un spectaculos cultivat în pictură, ce ţine de o cromatică extrem de liberă şi bogată, dar şi de neoexpresionismul cu care sunteţi asimilat. Vă recunoaşteţi în el?
V.C.: Atunci când mai mulţi spun un lucru eşti obligat să îl accepţi. Da, cred că mi se potriveşte, sunt suficient de expresionist în spirit. În general în arta plastică problemele sunt legate de diverse echilibre între elementele pe care le aşezăm în creaţia noastră. În pictură fiind vorba şi de reprezentare, atunci când practici figurativul implicit îţi pui şi problema reprezentării obiectului. Până unde mergi în legătura cu obiectul şi unde începe aspectul pur de culoare şi formă, partea de abstractizare.

O.C.G.: Figura umană nu a părăsit tematica picturii dumneavoastră, în nici o etapă.
V.C.: Da, pentru că lucrez în teatru, unde expresivitatea omului este esenţială. Când ajung în faţa şevaletului, nu se poate să nu îmi dea idei o atât de mare varietate de expresie umană, de trăire, de viaţă, uneori împinsă până la paroxism. Cred că am nevoie de echilibrul din pictură, iar teatrul mă umple prin oamenii pe care îi întâlnesc acolo. Sunt oameni talentaţi, unii excepţionali, care împreună fac lucruri de excepţie.

O.C.G.: Semnaţi scenografii la Cluj, la Bucureşti, la Târgovişte cu regizori importanţi. Să amintim aici ultimele spectacole lucrate cu Mihai Măniuţiu: Cântarea cântărilor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Shoah. Versiunea Primo Levi şi Ecleziastul la Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu.
V.C.: Colaborarea cu Mihai Măniuţiu este una plăcută şi dificilă pentru că ştie exact ce vrea. Îţi povesteşte simplu despre ce e vorba şi e greu să îi vinzi ceva ce nu are nevoie. Cu el e greu să scapi de o imagine nefolosită, de o obsesie mai veche, dar satisfacţia finală este valabilă.

O.C.G.: Care e satisfacţia scenografilor?
V.C.: Eram obişnuit de la Bucureşti şi Constanţa, din anii '80, cu scenografii care ies la rampă, pentru că în operă şi balet scenografia e foarte importantă şi aproape independentă. Practic scenograful îşi face concepţia lui cât mai bine, există doar nişte puncte de utilităţi care se discută cu regizorul. Teatrul este total diferit iar constrângerile multiple. Teatrul contemporan e un teatru de concepţie, de atitudine, şi trebuie să te mulezi pe atitudinea pe care vrea să o transmită regizorul. E singura colaborare posibilă.

O.C.G.: În deceniul trăit în Franţa aţi expus în marile expoziţii, dar aţi lucrat şi în teatre importante, cum e Théatre Du Gymnase, Olympia sau Théatre de l'Usine. Cum aţi reuşit?
V.C.: La început mă simţeam foarte pierdut. Mi-au trebuit ani buni să câştig o oarecare siguranţă, să mă mişc pe un teren cât de cât cunoscut şi nu este foarte simplu să ajungi la această siguranţă, cel puţin pentru cei ca mine, mai "nescoşi" în lume. Acolo e o senzaţie pe care cred că o vor avea şi artiştii români în curând: să supravieţuieşti din artă este o performanţă şi trebuie să îţi asumi complet calitatea de artist, cu bune şi cu rele, inclusiv cu dificultatea asigurării zilei de mâine. În metroul parizian poţi asculta un violonist de primă mână care cântă lângă tine. E un muzician care îşi asumă condiţia de artist care nu a reuşit încă. În România în acest domeniu am fost protejaţi. Acum nu prea mai suntem dar ne-a rămas gustul pentru protecţie, nostalgia ei. Artiştii plastici fac totul să îşi distrugă protecţia pe care o aveau. Uniunile de creaţie sunt muribunde, cam acelaşi lucru se întâmplă şi la compozitori, din câte am înţeles. Erau asociaţii care ar fi putut avea în continuare un rol benefic. Cum va fi în viitor, depinde de legile care se vor vota în Parlament şi de cum vom şti să ne integrăm în Comunitatea Europeană fără să facem aceleaşi greşeli.

O.C.G.: Aţi avut acces la Saloanele importante franceze, unde aţi expus ca cetăţean francez.
V.C.: Saloanele mari sunt câteva: Salonul de toamnă, Salonul artiştilor francezi, Salonul Independenţilor, unde în general expun cam 3000 de artişti de toate felurile. Salonul artiştilor francezi, de exemplu, are un juriu foarte serios şi numeros. Salonul Independenţilor este fără juriu, pentru toată lumea, cu o taxă modică care să permită administrarea spaţiului de la Grand Palais. Cum se ajunge în Saloanele mari? În unele uşor: plăteşti taxa. În altele intervine jurizarea care nu e foarte drastică. Criteriul unic este calitatea operei dar există nişte convenţii: cei mai vechi, obişnuiţii locului sunt expuşi în locurile cele mai bune iar noii veniţi mai pe la margine. După aceea sunt saloane tematice, sau saloane organizate de societăţi locale de încurajare a artelor plastice, unele foarte cunoscute cum e Salonul tinerilor artişti din Toulon, unde există acum şi un muzeu de artă modernă. Mulţi artişti din ţară tânjeau să ajungă pe simeză la Salonul Deauville, alt salon cunoscut unde am expus. E o zonă destul de amestecată dar sunt jurii, premii, e o lume vie.

O.C.G.: Cum priviţi variatele manifestări ale artei contemporane?
V.C.: Diversitatea manifestărilor artistice e firească, fiecare gen îşi are locul în lumea noastră. Mie îmi este foarte uşor să accept cele mai diverse lucruri, dar cred că ţine de un anume tip de educaţie şi de toleranţă.

O.C.G.: V-au tentat alte zone de expresie din vizual?
V.C.: Făcând toată ziua bună ziua instalaţii şi happening în teatru... Mi se pare o problemă când trebuie să decorez un port şi nu am pe ce să agăţ, sau să anim un cartier într-un oraş, în timpul unui spectacol de stradă. Sunt lucruri practice, suficient de concrete iar nevoia de exprimare în zona asta cred că mi-a fost satisfăcută. În ce măsură consider pictura mai adevărată, mai altfel decât alte genuri? Nu cred că fac pictură pentru că o consider mai adevărată nici pentru că i s-a atribuit lui Platon o frază care m-a bântuit ani la rând: pictura este cea mai subtilă şi completă dintre speculaţiile umane. Nu ştiu ce înţelegea el prin pictură, cu siguranţă altceva decât înţelegem noi, dar demersul mental cu care începe orice creaţie picturală este doar una din zonele intelectului. De acolo trebuie să treci la aspectul practic şi manual, care e ca şi cum ai traduce într-o altă limbă şi apoi trebuie din nou să te adresezi ochiului şi minţii privitorului ca într-o nouă încercare de traducere.