Veniţi, mi-am chemat tribul...
Veniţi, mi-am chemat tribul spunîndu-i: să vedem
cine sîntem, ce facem şi care ne e gîndul.
Iar cel mai pal dintr-înşii, dintre noi,
răspunsu-mi-a cu ochi schimbaţi, cu gînd
pieziş, cu fluturare de stindard.
Stindard duşman vedeam umbrindu-mi fapta.
Omul acela are poate dreptul
dreptatea să-mi ucidă, aşa s-a petrecut
cu mama mea, cu mine, şi tot astfel se-ntîmplă.
Şi-am suferit ca de o muşcătură.
Încheiere
Matilde, ani ori zile
febrile, adormite,
ici, colo,
împlîntate
spetind sub grea povară,
şi sîngerînd un sînge-adevărat,
trezit abia, pesemne,
ori toropit, năuc;
pat de spital, fereştile străine,
veşminte albe de făpturi tăcute
picioarele de plumb.
Apoi aceeste drumuri
şi-al meu, deschisă mare:
pe căpătîi ţi-e capul,
iar mîna ta pluteşte-n
lumină, -a mea lumină,
peste pămîntul meu.
Frumoasă a fost viaţa
cînd tu trăiai!
E lumea mai albastră, mai terestră,
cînd dorm în faptul nopţii
un uriaş ascuns în palma ta de-o clipă.
(Din volumul El mar y las campanas, 1964)
Traducere de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu oferită de Institutul Cervantes.
Citiţi o evocare a lui Pablo Neruda semnată de Carlos Fuentes în Atelier LiterNet.