17. Un metrou ascultător şi pianul care se scufundă

22 noiembrie 2000
Cristina, sunt atât de obosit, dar atât de fericit aici, acasă, printre oamenii mei dragi!

Aseară vorbeam cu tine la telefon din staţia de metrou de la Timpuri Noi şi eu mă simţeam bine pentru că mă ascultai, deşi atunci eram în plină criză. Am fost şi la concert la Ateneu şi la Dakino apoi, dar noaptea n-am putut adormi nici măcar o secundă, aşa că un pic am citit, alt pic l-am privit pe Radu cum doarme în patul pliant, cu faţa în sus, iar în rest am ascultat câinii care se încăierau în stradă până la ora cinci. Atunci mi-am pus repede în rucsac bagajele şi am plecat prin bucureşteana dimineaţă spre primul metrou. Care, cuminte, m-a dus la gară.

În privinţa sentimentelor mele pozitive pentru Nadia, sunt, în sfârşit un recipient gol. S-a dus şi tristeţea, a rămas doar o reconfortantă stare de eliberare. Nici nu ştii cât mă bucur! Dezamăgirea a fost atât de covârşitoare, încât acum îmi este uşor, neaşteptat de uşor. Mă gândesc că în timp ce eu mergeam să-i duc mamei ei un cadou de ziua onomastică, în timp ce mă gândeam mereu la ea şi-mi era grea depărtarea, Nadia mă înşela cu unul din "oamenii minunaţi" pe care i-a cunoscut. Mi-a spus asta la McDonald's, în Piaţa Romană, unde făceam cinste cu un shake.

Tu îmi ştii bine gândurile din ultimele luni – sau o parte din ele, mai exact spus. Şi ea în tot acest timp se distra de minune cu un altul şi îmi spunea acum această ispravă, cu privirea aia indiferentă, lipsită de interes pentru omul din faţă.

Când îi spuneam peste două minute că şi eu aş fi putut să o înşel, dar n-am fost în stare să-mi distrug ceea ce cred despre dragoste, mă aproba cu ochi strălucitori. Teoria îi place.

Mi-a plăcut "Ghost Dog – calea samuraiului". Radu îl văzuse la Budapesta şi ne tot bătea la cap – şi am reuşit să intrăm aseară la Dakino şi a meritat. Îmi place Jim Jarmusch. Nu pentru că nu şi-a terminat facultatea. Văzusem doar "Dead Man" şi filmu' acela alb-negru cu Benigni şi Tom Waits şi celălalt care-mi scapă acum. Dar "Ghost Dog" mi-a plăcut cel mai mult şi cred că a plăcut multora din sală.

La Ateneu, la concertul lui Michael Nyman a fost ok, numai că eram cu gândul la Nadia şi-mi tot venea în minte faza aia cu pianul care se scufundă până pe fundul mării (în "Pianul").

Abia în Craiova am putut privi întâlnirea cu Nadia în întregul, dar atât de tonicul ei dezastru. Ce bine că a fost aşa! N-aş mai fi suportat dubiile.