Despre cai ştiu că au patru picioare, o coamă lungă sau scurtă, apăreau în reclamele la ţigări, călăriţi de acel bărbat care a murit de cancer, mănâncă iarbă, frunze şi mere, uneori şi morcovi, dacă le dai în palma întinsă sub bot. Dorm în picioare - aşa se spune - uneori râd (i-am văzut eu), merg la galop, trap, sar în două picioare şi se tăvălesc pe pajişte atunci când e soare şi boscheţii sunt plini de buburuze; au potcoave peste copite, unele care clămpănesc pe asfalt, fac tropa-tropa-tropa şi obişnuiesc uneori să apară pe câmp, atunci când e ceaţă, cu spinările lucioase şi urechile umede.
Lipiţanii au înălţimea între 157-167 cm, cap uscăţiv cu profilul uşor berbecat ce se lipeşte de trup printr-un gât musculos şi curbat ca de lebădă, aşa spun enciclopediile, de acolo ştiu şi eu, pentru că n-am fost niciodată cu centimetrul de croitorie după mine, la herghelie, nu, n-am măsurat lipiţani şi nici nu-mi doresc.
În poveşti, toţi Feţi Frumoşii au parte de cai hrăniţi cu jăratic, pe ici şi colo apar şi unicorni, în Dumas-tatăl muşchetarii se avântau în luptă pe armăsari negri şi albi, fără de stea în frunte, iar în serialele TV amazoanele cu sutiene de piele şi fuste scurte se cocoaţă pe spinările iepelor, ridicând săbiile în soare şi ţipând la fel ca indienii din filmele cu Winnetou. La mine în cartier sunt cai; îi văd mai ales noaptea cum stau în mijlocul şoselei, luminaţi de faruri. Şoferii claxonează furioşi, sunete ascuţite, repetate, cei doi armăsari albi şi iapa maro se dau din drum încetişor, molcom, cum s-ar feri din calea muştelor. Rămân pe trotuar, sub felinar, şi mă privesc plictisiţi. Undeva pe dulap păstrez volumul Povestiri Istorice pentru şoimii patriei şi pionieri, şi din câte îmi amintesc, pe copertă este desenat Ştefan cel Mare, călare. Sau Mihai Viteazul.