Pentru Bucureşti - Campania mea: Oraşul şi cultura

În 2007, un oraş din România (Sibiul) a fost declarat "capitală culturală europeană". Nu ştiu ce s-a înţeles din acest fapt, dar dincolo de percepţia pur formală, convenţională (care a reuşit să atragă, din cîte se pare, turişti, audienţă), singura "morală" de bun-simţ care ar putea fi extrasă cred că ar trebui să fie următoarea: pentru a fi putut să-şi susţină titulatura oficială, temporară, de "capitală culturală europeană", pînă şi un oraş precum Sibiul, care beneficiază de un patrimoniu urbanistic şi arhitectural substanţial prin simpla sa structură de burg medieval, cu "patină" istorică deci, a avut, totuşi, nevoie de lucrări, de pregătiri şi de eforturi intense, pe scurt spus, de re-urbanizare (care oricum nu a putut cuprinde, într-un termen atît de scurt, întregul oraş).

În momentul de faţă, în lumea civilizată, binomul oraş-cultură reprezintă o tautologie. Un adevărat oraş trebuie nu doar să fie capabil să ofere spre consum un patrimoniu cultural consistent şi, mai ales, bine susţinut şi pus în valoare prin evenimente vii şi continue, nestridente, ci să subsumeze el însuşi, în toate detaliile sale de construcţie şi de neîntreruptă re-construcţie, enorm de multă cultură, în sensul cel mai extins şi mai cuprinzător al acestui termen doar aparent "sectorial".

Totul, într-un oraş civilizat, este cultură, chiar şi ce nu se vede. Mai ales cultura care nu se vede, cultura integrată, inclusă, invizibilă, ascunsă în amănunte banale, este cea care decide nu numai asupra caracterului cultural al unui oraş, ci pur şi simplu asupra caracterului său urban, a gradului său de urbanitate. O aşezare urbană actuală nu poate fi definită ca oraş decît în măsura în care oferă şi presupune cultură. În oraşele civilizate, în oraşele aparţinînd cu adevărat civilizaţiei actuale, oraşul şi cultura sînt coextensive, cu neputinţă de separat.

Nu poţi pretinde să vorbeşti de oraş în deplinul sens actual al acestui cuvînt dacă decuplezi, aşa cum se întîmplă la noi, oraşul de cultură, ca atribut de esenţă al urbanităţii contemporane. În România, oraşele s-au dezvoltat non-cultural, de-asta şi sînt atît de puţin urbane. În România, cultura continuă să fie înţeleasă restrictiv şi pur ornamental, mai mult ca o povară şi ca o tichie de mărgăritar, ca un lucru punctual, ulterior şi adăugat, decît, cum spuneam, ca principalul atribut de esenţă al urbanităţii. Un oraş este cultură, este un oraş cultural sau nu este deloc, sau nu mai mult decît o aşezare sau o aglomerare urbană. Şi aşa se întîmplă, fără excepţie, cu toate "oraşele" României. Nu ne lipseşte patrimoniul urban, nu ne lipsesc nici producătorii actuali de cultură. Nu ne lipseşte decît viziunea, care continuă să fie, în mod nedeclarat şi inconştient, una neintegratoare, dualist-marxistă, care rupe (şi ierarhizează) "fenomenul social total" al oraşului-cultură în "bază materială" (căreia azi i se spune "infrastructură") şi "suprastructură". Pînă şi cei mai liberali şi mai modernizaţi dintre noi continuă să gîndească cultura (şi, deci, oraşul) în mod cripto-marxist. Tocmai de aceea, cu toată bunăvoinţa lor (atunci cînd există), proiectele unor astfel de decidenţi nu pot să-şi depăşească caracterul strict voluntarist, neavînd cum să se "împlînte" eficient, cu adevărat transformator, în realitate.

Deşi m-am văzut silit să-l pronunţ, în rîndurile de mai sus, de mai multe ori, dar numai ca adjectiv, termenul de civilizaţie a dispărut, ca substantiv, din "canonul" interpretativ contemporan, din schema noastră de autoînţelegere, fiind integral înlocuit şi înghiţit de cel de cultură, de cele mai multe ori la plural: culturi.

Cu toată ideologia diferenţei şi a diversificării, întreţinută mai mult pentru efectele sale politice (în vederea întreţinerii gradului de conflictualitate, de pildă), efect sau nu al globalizării economice şi comportamentale, omul contemporan trăieşte sau ţinteşte să trăiască pretutindeni la fel, la fel de cultural şi de cultivat urban.

Mediul de viaţă al omului devine preponderent cel urban, chiar şi în afara oraşelor propriu-zise. Iar în oraşe, cultura invizibilă care le susţine este cea tehnică. O tehnică discretă, invizibilă, care "culturalizează" implicit şi omogen oraşele, de la (numai la noi celebrele) borduri şi trotuare pînă la modul de configurare a spaţiului. O piaţă poate fi dreaptă, goală şi pustie, de pildă, mediu indiferent, sau, dimpotrivă, să combine spaţii înclinate care "dramatizează" subtil simpla trecere, simpla parcurgere. La fel, gradul de cultură, deci de urbanizare al unui oraş se recunoaşte după materialele şi după designul mobilierului şi ale accesoriilor urbane, care impregnează mediul urban cu graţie, civilizînd mersul şi văzul, hrănind "flaneria", deci consumul, deci creşterea, deci dezvoltarea, deci bunăstarea. În Bucureşti, de pildă, nimic nu-l reţine pe individ pe strada propriu-zisă. În Bucureşti, ca în toate oraşele României, trebuie să fugi de spaţiul imediat urban, fără a avea, însă, de cele mai multe ori, unde să te refugiezi. Pentru că lucrurile merg împreună, iar oraşul este tocmai locul de predilecţie al integrării umanului şi a culturii acestuia, devenită civilizaţie.

În locul adevăratelor coregrafii urbane la care te împinge subtil oraşul cultural contemporan, în Bucureşti, ca să mergi pe stradă, trebuie să practici sporturi dintre cele mai brutale, un adevărat wrestling combinat cu atletism extrem.

Şi tocmai despre aceste lucruri ar trebui să fie adusă, de fapt, vorba în apropiata campanie electorală pentru alegerile locale!