Nicolae Manolescu: Rămân ce-am fost: un critic impresionist

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Nicolae Manolescu, vă mulţumesc că aţi acceptat să răspundeţi următoarelor întrebări, mai ales că există, între Dvs. şi subsemnatul, un "contencios" vechi de vreo cinci ani. Atunci, în urma unui articol scris de junele critic, i-aţi adresat îndemnul: "Caliban, du-te la şcoală!", afirmând şi că el nu aparţine aceluiaşi cod cultural cu Dvs. Voiam să vă întreb, mai întâi, ce s-a întâmplat între timp, de vreme ce aceeaşi persoană a luat anul acesta unul dintre premiile pentru debut ale "României literare": a evoluat Caliban? A involuat Prospero? Pe de altă parte: vă amintiţi de episoade similare, din tinereţea Dvs. critică? Aţi primit vreodată "scatoalce" intelectual-morale de la scriitori consacraţi, pe care îi deranjaseră evaluările Dvs.?

Nicolae Manolescu: Polemicile, cum este şi aceea la care te referi, au regimul lor special de existenţă. M-ai enervat foarte tare acum cinci ani. Între timp, enervarea mi-a trecut. Şi, o dată cu ea, şi motivul polemicii. Aşa că ţi-am citit cartea (articolele le citisem, cele mai multe, în "Adevărul literar şi artistic") fără nici cel mai mic parti-pris. Toţi păţim la fel. Am fost, la rândul meu, trimis la şcoală de mai multe ori pe când eram tânăr. De exemplu, de Călinescu. Am avut două incidente cu el. Unul, când i-am comentat volumul de poezii Lauda lucrurilor, în 1963, cred. I-a displăcut, probabil, ceva (deşi, evident, îi lăudam Lauda fără rezerve) şi a reacţionat în felul lui violent. I-a scris câteva rânduri lui G. Ivaşcu, arătându-se supărat că nu mi-a cenzurat cronica din "Contemporanul". Cum adică, se întreba el, "poetul face caz de romantism"? Expresia, destul de nefericită, era a mea. Nu ştiu ce a găsit Călinescu de reproşat ideii ca atare. Un an mai târziu, comentam ediţia a doua a Scrinului negru. Când apăruse prima, nu scriam cronică. Şi remarcam "propensiunea spre grandios" (azi aş zice înclinarea!), hiperbolele, exagerările portretistice, şarjele etc. Călinescu i-a scris din nou lui G. Ivaşcu: de data asta motivul supărării era limpede. L-a reluat într-o Cronică a optimistului, fără a mă numi. "Sunt unii critici care nu cunosc din experienţă directă chipul hâd al burghezo-moşierimii din trecut şi care mă bănuiesc de exagerare etc." Cam aşa ceva. Călinescu ţinea (şi din oarece oportunism) să fie remarcat realismul din romanul său. Personajele erau cum erau istoriceşte, fără umbră de caricatură. Asta era ideea. Scrisoarea conţinea caracterizări şi mai dure. Eu eram "ipochimenul" care nu pricepe... codul cultural. Ca să vezi! Nu ştiu ce s-a ales de cele două scrisori.

D.C.E.: Aţi ieşit din politica militantă, în care nu aţi realizat ceea ce v-aţi propus. V-am auzit de mai multe ori spunând: "Eu măcar am încercat". Puteţi să detaliaţi puţin, să explicaţi ce aţi încercat să faceţi intrând în politică, în Parlament, şi candidând chiar la funcţia de Preşedinte al ţării? N-aţi fi putut lupta pentru aceleaşi obiective din rândul societăţii civile? În fine, pentru că am înţeles că staţi într-un "biet" apartament de bloc: ce fel de liberal de frunte aţi fost Dvs., dacă nu v-aţi aranjat să staţi într-o vilă din Primăverii, pentru a fi mai puţin deranjat de zgomotele străzii şi a medita în linişte asupra modalităţilor de a scoate România din impas?

N.M.: Am tot explicat raţiunile intrării mele în politică. Le voi mai explica, pe scurt, o dată. Mi-am reproşat, după 1989, că n-am avut tăria să-mi manifest pe faţă disidenţa faţă de regimul comunist, că am crezut că rezistenţa prin cultură era suficientă. M-am bănuit pe mine însumi de nesinceritate: dacă "teza" mea era doar un alibi pentru lipsa curajului de a ataca direct ceauşismul? N-am vrut să repet o astfel de ezitare după ‘89, şi m-am hotărât, dacă tot fac politică, s-o fac de-a binelea, nu prin surogatul societăţii civile, Alianţa Civică, G.D.S. şi altele. Cine ar fi dispus, mi-am spus atunci, să aplice în practică minunatele programe ale diverselor organizaţii nepolitice? E nevoie de un partid pentru asta. Şi am înfiinţat P.A.C.-ul. Nu mai contează acum de ce n-am reuşit până la capăt. Există mai multe explicaţii, atât obiective, cât şi subiective. Faptul de a fi candidat pentru parlament şi pentru preşedinţie nu era o aroganţă, ci un lucru ce decurgea firesc din ce-mi propusesem. Nu că aş fi crezut că voi deveni preşedinte. Dar eram moralmente obligat faţă de oamenii mei din partid să nu las lucrurile la jumătate. Nici măcar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă Doina Cornea, Ana Blandiana şi P.M. Băcanu nu m-ar fi blocat cu tot dinadinsul în vechea Convenţie Democratică, propulsându-l pe Emil Constantinescu. Nu ştiu dacă, obţinând votul C.D. în 1992, aş fi reuşit mai mult decât Constantinescu în bătălia finală. Şi, mai ales, habar n-am ce fel de preşedinte aş fi fost în 1996, presupunând că aş fi câştigat alegerile. Istoria ţine de ce s-a întâmplat realmente, nu de ce ar fi putut să fie. Am destul bun simţ ca să nu-mi închipui că istoria ar fi arătat neapărat altfel, dacă preşedintele ţării ar fi fost altul. Sigur, n-aş fi făcut unele din erorile lui Constantinescu. Dar făceam neîndoielnic altele. Şi mai este ceva, un lucru pe care mi-l reproşez: n-am fost niciodată suficient de motivat în politică. Am avut totdeauna o portiţă întredeschisă pe unde să ies din joc. Nu sunt cu adevărat un animal politic. Ştii ce-mi umbla prin cap în plină candidatură la preşedinţie? Că, dacă, cine ştie prin ce hazard, aş deveni preşedinte, n-am să mai pot să colind munţii cu fiul meu, ca în fiecare vară din ultimii treizeci de ani. Om politic serios eram eu? Crezi că Adrian Năstase ar putea, măcar pentru o clipă, să pună în balanţă, pe celălalt talger, o prostie atât de mare? N-ar putea. El e un animal politic. Eu n-am fost. Mi-am reproşat-o, fiindcă n-aveam voie să-i amăgesc pe cei care m-au urmat şi au mizat pe mine. Se cădea să le atrag atenţia că visul meu e să continui a fi un om liber, care merge pe munte fără bodyguarzi, care stă într-un apartament de bloc, greu de păzit... À propos de apartamentul de bloc şi de liberalism: a fi liberal este o problemă de mentalitate, nu una de avere. Hayek, Popper, Isaiah Berlin, Tocqueville şi ceilalţi n-au fost oameni de afaceri şi nici oameni bogaţi. Ei au gândit liberal, dar nu sunt sigur că s-ar fi descurcat la fel de bine în practica afacerilor capitaliste ca, de pildă, Viorel Cataramă. Tot aşa cum nu-l văd pe Cataramă scriindu-le cărţile.

D.C.E.: Ultima Dvs. apariţie editorială, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, a fost foarte bine primită de critică şi de public. Ea e o selecţie din uriaşul material de cronici literare scrise timp de trei decenii, şi impune lista canonică "individuală" a unuia dintre cei mai importanţi critici români de după al doilea război mondial. În ce măsură vă mai recunoaşteţi în diferitele ipostaze ale analistului şi evaluatorului de acum treizeci, douăzeci sau zece ani? Adevărul estetic are, în viziunea Dvs., o doză de relativism? Şi dacă da, cum se pot face comparaţii şi ierarhizări valorice între diferite opere literare, despre care aţi scris la intervale mari de timp?

N.M.: Sigur că nu mă mai recunosc în multe din judecăţile şi caracterizările din cronici. Dar am un anumit simţ istoric: mă recitesc pe mine însumi la fel cum îi citesc (sau recitesc) pe alţii. Cu distanţa cuvenită. Mă bate gândul să scriu o carte. Când ediţia de la Editura Vinea a cronicilor va fi gata (Lista nu e o colecţie de cronici, se află în ea sinteze târzii, prefeţe şi postfeţe), prin diligenţele unui nebun sublim ca Nicolae Ţone, voi încerca s-o comentez, pas cu pas, refăcând judecăţile, polemizând cu mine, dezvăluindu-mi dezacordurile cu opiniile de odinioară, schiţând contextul în care am scris şi publicat cronicile, presiunile, cenzura, retractările (şi pertractările) şi tot tacâmul. Cartea ar fi un soi de istorie literară. Una cum nu s-a mai scris. Cât priveşte relativismul, el există neîndoielnic în critică. Noi înşine suntem relativi. Eu cred în teoria lui Lovinescu din Mutaţia. Totul se schimbă pe lumea asta. Inclusiv valorile estetice. Dar există schimbări şi schimbări: una e când o citeşti altfel şi alta când nu mai citeşti deloc o carte. Idealul unui scriitor ar trebui să fie acela de a fi recitit (şi judecat) mereu altfel. La celălalt pol, pândeşte neantul, care înghite autori şi opere cu o poftă nesăţioasă. Dacă ne gândim bine, peste 90% din operele literare scrise din antichitate şi până azi au fost înghiţite de neant. Şi nu le am în vedere pe cele roase de şoareci, intrate la apă, arse de foc (inclusiv acela ideologic). Ci la cele care, atenţie!, au supravieţuit războaielor, incendiilor, inundaţiilor şi rozătoarelor de tot felul. Dar n-au rezistat neantului.

D.C.E.: În continuarea întrebărilor anterioare, vă adresez acum unele à la Marin Mincu: care este metoda lui Nicolae Manolescu, în ce fel se desprinde o teorie unificatoare din lunga sa activitate critică? Nu cădeţi, cumva, în capcana impresionismului, nu deveniţi şi Dvs. un "critic ratat" ca G. Călinescu (văzut aşa de Ion Bogdan Lefter)?

N.M.: Rămân ce-am fost: un impresionist. Metodele în critică vin şi trec, impresiile noastre subiective se dovedesc autentice şi vii. Greşite, uneori, dar adevărate. Naive, alteori, dar oneste. Prefer să "ratez" într-o critică fără metodă decât să "câştig" într-o metodă fără critică. Asta nu înseamnă că n-am fost ispitit şi eu de teorii, de metode şi chiar de mode. Există un progres al instrumentarului critic, al tehnologiei, cum se zice astăzi, pe care nu-l putem refuza. Dar, dincolo de instrumente, sunt totdeauna talentul, harul, geniul (când e!). Nathalie Sarraute deplângea faptul că Dostoievki nu poseda, în analiza psihologică, sculele "noului roman" francez (din anii ‘50-‘60). Ce ridicol! Îl cred capabil pe Marin Mincu să scrie un lucru asemănător despre Thibaudet ori despre Edmund Wilson: nu tu structuralism, nu tu deconstructivism. Pe ce se bazau ei în Istoria literaturii franceze de la 1789 până în zilele noastre ori în Castelul lui Axel? Unde le era metoda?

D.C.E.: Aţi afirmat, în mai multe rânduri, că political correctness este "o tâmpenie", iar la noi, în spaţiul culturii române, este chiar "o tâmpenie la cub". Într-un interviu publicat tot în "Adevărul literar şi artistic", Andrei Pleşu o vedea ca pe "o reformulare contemporană a candidului puritanism american, care, din când în când, reinventează prohibiţia", completând: "codul comportamental al corectitudinii politice nu instituie o etică, ci o ideologie". Care sunt argumentele Dvs. împotriva acestui concept relativ recent importat din America?

N.M.: Aş compara corectitudinea politică mai degrabă cu ideologia marxist-leninistă decât cu puritanismul american, deşi nu neg că ea îl moşteneşte pe al doilea. Înainte de 1989 lucrurile erau ideologic clare: ce serveşte şi ce nu. Un maniheism ideologic, etic, axiologic şi aşa mai departe tăia pe din două lumea ideilor şi a formelor artistice: de o parte cele bune, care slujeau cauza, de cealaltă, cele rele, care o compromiteau. Anumite lucruri nu se puteau scrie. Nici gândi. Anumite cuvinte erau condamnate la uitare. Nici în presă, nici în operele de ficţiune ele nu puteau fi folosite. Ideologia oficială avea, cum spune francezul, jignirea uşoară. Tot aşa cu puritanii corectitudinii politice de azi: se jignesc ca nişte fete mari când aud anumite expresii. Ceea ce mă deranjează cel mai tare este însă altceva: corectitudinea politică este o formă de multiculturalism care se opune în principiu puterii meritului. Nu aleg un autor, o carte, o temă etc. pentru valoarea lor, ci pentru că ilustrează o minoritate: culturală, etnică, religioasă ori sexuală. Cum spun adversarii din S.U.A. ai corectitudinii: numai bărbat, alb, adult, creştin să nu fii. Femeile au mai multe drepturi decât bărbaţii, copiii decât adulţii, cei de culoare decât albii, musulmanii decât creştinii. E o tâmpenie imensă. Dreptul în cultură e legat de valoare. Nu-l acorzi pentru culoarea pielii, ci pentru merit. Şi el se obţine, nu e înnăscut. În fine, corectitudinea are şi un caracter retrospectiv discriminator: aplică anume unor epoci trecute standardele contemporane. Din care Stendhal iese un falocrat şi Nietzsche un fascist. Tot aşa cum cenzura comunistă îl interzicea pe Dostoievki fiindcă era slavofil, cenzura corecţilor politic îl detesta pe Goethe fiindcă nu era feminist.

D.C.E.: Vă pun, schimbând numai numele între ele, întrebarea pe care i-am adresat-o şi preşedintelui Academiei. A devenit aproape obligatorie paralela dintre Dvs. şi Eugen Simion. Cum observa cineva, de la vârful vieţii literare şi până la ultima şcoală de sat, cam aceasta este împărţirea: între adepţi ai lui N. Manolescu şi adepţi ai lui E. Simion. Vă simţiţi în competiţie directă (oficială şi neoficială) cu directorul "Caietelor critice"? Unde vă deosebiţi, din punctul Dvs. de vedere, cel mai mult, şi care sunt punctele unde, eventual, vă întâlniţi?

N.M.: Nu mă simt în competiţie cu nimeni. Nu din superbie, ci din convingerea intimă că fiecare dintre noi dă socoteală doar de ceea ce face el. Îi spuneam cândva lui Iosif Sava că eu îmi imaginez trecerea vămilor în felul acesta: vine un înger ori un arhanghel ori chiar Sfântul Petru, după cum meriţi, şi te întreabă de ce ai făcut ori n-ai făcut cutare lucru. Trebuie să ai răspunsul pregătit. În nici un caz îngerul meu nu-mi va cere socoteală de ce face E. Simion (un mare critic, indiscutabil), după cum îngerul preşedintelui Academiei nu-l va lua la rost pe acesta de ce face un membru corespondent pe numele lui Nicolae Manolescu. Mi-ar lua prea mult timp să enumăr acordurile şi dezacordurile cu Simion. O viaţă întreagă am apărat, amândoi, valoarea. Chiar dacă această valoare n-a fost totdeauna una şi aceeaşi pentru amândoi. Dar eu cred în pluralism: e sigur frumos că există Simion, poate e frumos că exist şi eu, dar e şi mai frumos că existăm amândoi.

D.C.E.: În finalul acestui interviu, aş vrea să răspundeţi la o "întrebare", la o problemă care vă frământă, şi pe care n-am reuşit s-o identific ca atare.

N.M.: Mi-ar fi plăcut să mă întrebi ceva despre una dintre cărţile mele. Îţi mulţumesc oricum pentru ce m-ai întrebat.


Notă: Interviul cu Nicolae Manolescu a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 629/ 13 aug. 2002.