Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Dumitru Micu, aţi publicat anul trecut o istorie a literaturii române ("de la creaţia populară la postmodernism"), dar nu am înregistrat prea multe ecouri critice la impresionantul tom. Cărui fapt credeţi că i se datorează această îngustare a receptării profesioniste? Dimensiunilor cărţii? Faptului că aţi reluat în ea, în mare, materialul istoriei în patru volume apărute anterior? Sau altor "imponderabile" ale relaţiei dintre scriitor şi criticii lui?
Dumitru Micu: "Nu cerceta aceste legi,/ Că eşti nebun, când le-nţelegi!". Din 1990, eu mă resemnez să nu pricep nimic.
Dar, mai întâi, să precizăm, pentru eventualii cititori, despre ce e vorba. Între 1995 şi 1997 mi-a apărut, la defuncta editură Iriana, o aşa-numită Scurtă istorie a literaturii române, în patru mici volume. Anul trecut, editura Saeculum a lui Ion Oprişan a retipărit-o, într-un singur volum, intitulat Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism. Parţial, mai ales în secţiunea privind perioada următoare celui de al doilea război mondial, e o versiune revizuită şi mai ales completată. În sfârşit, din iniţiativa d-tale, editura la care osteneşti, a Fundaţiei Culturale Române, a scos, anul acesta, într-o nouă redactare abreviată, partea privind literatura secolului al XX-lea. Scurta istorie a intrat în atenţia câtorva urmăritori ai producţiei editoriale curente; Istoria... nu s-a învrednicit nici măcar de consemnarea undeva a faptului de a fi apărut; Literatura română în secolul al XX-lea a fost măcelărită (o ştiu de la d-ta) în principala publicaţie a Uniunii Scriitorilor şi a constituit obiectul unui interviu radiodifuzat. Aceasta e, din câte cunosc, situaţia. Nu jur că am expus-o absolut exact întrucât nu urmăresc presa; citesc – şi nu chiar regulat – un singur periodic, "Adevărul literar şi artistic".
De ce nu s-a scris şi nu se scrie despre Istoria de anul trecut (ca, de altfel, nici despre cea din acest an), nu ştiu, şi nu caut să aflu. Nu mă interesează. Probabil, sunt mai multe motive. Cel dintâi presupun a fi faptul că volumul e greu de procurat, din motive pecuniare. Fiind masiv, costă. Al doilea ţine de modul în care se difuzează azi cartea. Cine află pe o cale oarecare (incidental chiar în mass-media, care transmite informaţie în acest sens doar cu intermitenţe) că a apărut o carte care îl interesează, şi şi-ar putea permite s-o cumpere, nu ştie de unde s-o ia. Dai de un anume volum, anunţat sau nu, în cutare librărie, de un altul – la vreun stand de pe bulevardele centrale, sau cine ştie unde, întâmplător, şi, nu chiar rareori, umbli de la o librărie la alta, în căutarea a ceea ce te interesează. Zadarnic, nu găseşti în tot oraşul. Istoria... mea din 2000 mai şade în raft, la vedere, la librăria Minerva de pe Calea Victoriei, a fost şi la Sadoveanu, poate o mai fi; Literatura română în secolul al XX-lea n-am văzut-o decât pe Dorobanţi. În ţară, cine ştie pe unde vor fi ajuns! Habent sua fata libelli !... Aceasta e în general soarta cărţilor, mai ales a celor de, aşa-zicând, "ştiinţă". Nici O istorie... a lui Ion Rotaru (în, deocamdată, cinci tomuri compacte...) nu prea se găseşte în librării şi nu se vinde, nici voluminoasa Istorie a literaturii daco-romane a lui Mihail Diaconescu, şi nici nu prea sunt comentate în presă (judecând după "A.l.a," care cuprinde o revistă a periodicelor).
Circumstanţele de ordin material, de natură obiectivă, nu explică însă integral, am impresia, situaţia. Intervin şi aşa numitele de către d-ta "imponderabile". Acestea sunt de multe feluri. În cazul concret, al "istoriilor" mele, unele ar putea fi calificate drept stranii, dacă stranietatea nu ar constitui un implicat definitoriu al lumii în care trăim şi al raporturilor dintre cei ce o compun. N-am cerut nimănui niciodată, nici măcar aluziv, să se pronunţe în vreun fel asupra vreunei cărţi oferite, şi, din principiu, nu ofer nimic din ceea ce scriu cronicarilor literari (în calitate de cronicari) spre a nu provoca impresia că încerc să le obţin amabilitatea. Cu unii dintre aceştia mă aflu însă în relaţii amicale, şi ar fi bizar ca tocmai lor să nu le dau volumele ce îmi apar. Cui, atunci? Ei bine, în cazul Istoriei... mari, câţiva dintre ei au ţinut – spontan – să mă asigure că erau nerăbdători să o recenzeze. Unii m-au asigurat în acest sens în scris: inclusiv conducători şi redactori cu greutate ai unor periodice literare. N-au scris nici un cuvânt. Cineva, de la apariţia primului volum şi până la a ultimului din Scurtă istorie, mi-a telefonat de o mulţime de ori, ba că le recenzează, ba că le-ar fi recenzat, pentru "Luceafărul", şi chiar că ar fi apărut o recenzie. N-a apărut nimic. După ce i-am dat, la cerere, Istoria... din 2000, acelaşi a început să-mi telefoneze că scrie despre ea în... "Adevărul literar şi artistic". A trecut mai bine de un an – şi iarăşi, nici măcar o menţiune. Mai pe la începutul anului acestuia, unul dintre tinerii critici cei mai dotaţi şi serioşi mi-a destăinuit – în prezenţa d-tale! – că vrea cu tot dinadinsul să se ocupe de Istorie..., dar îi e greu să şi-o procure. Mai având câteva exemplare, din cele 20 primite de la editură, ca "drepturi de autor", l-am invitat să treacă pe la mine, ca să ia unul. N-a trecut. Tot aşa, o doamnă de la Televiziune zicea – fiind, iarăşi, şi d-ta de faţă – că prezintă Literatura română în secolul al XX-lea. Nimic. Asta-i lumea! "Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi"...
D.C.E.: Pentru că nu am vrut să mă exclud, cu responsabilităţile implicite, din "situaţia" schiţată anterior, vă spun franc că voi scrie despre această carte după ce o voi citi de la prima şi până la ultima pagină. Dar îmi va fi greu, şi nu pentru că există o relaţie mai specială între profesorul Dumitru Micu şi mult mai tânărul său doctorand, ci din următorul motiv. O istorie literară ca aceasta presupune, din partea autorului ei, o documentare vastă şi o "pliere" pe epoci distincte, care nu pot fi acoperite decât printr-o erudiţie câştigată în timp. O astfel de istorie se scrie după zeci şi zeci de ani de lecturi, când istoricul literar este la o deplină maturitate creatoare. Prin urmare, cum ar putea un critic tânăr să se situeze, prin comentariul său, în acelaşi punct? Cum l-ar putea "verifica" pe autor, dacă el nu are, încă, vasta informaţie a acestuia? Şi, dacă nu o are, cronica sa mai poate fi pertinentă?
D.M.: Există n moduri de a scrie despre o carte. Cronica, prin definiţie, doar semnalează, fără să aprofundeze. În nici un caz, ea nu poate fi exhaustivă. Dacă se vrea astfel, devine studiu, şi nu încape într-o publicaţie cu format de ziar, sau se întinde pe atât de multe numere încât face imposibilă continuitatea lecturii. Cronica, în înţeles exact, aparţine criticii de întâmpinare. De avertizare, implicit, a cititorului asupra valorii sau caducităţii unei apariţii. Când e în cauză o lucrare conţinând o cantitate mare de informaţie, cronicarul nu-şi poate permite, evident, să stea s-o verifice integral. În unele cazuri (al unui dicţionar enciclopedic, de exemplu, dar şi al unei istorii a literaturii sau a oricărui alt domeniu), nu i-ar ajunge o viaţă pentru a se edifica asupra tuturor aserţiunilor şi datelor cu care se confruntă. În asemenea situaţii, nu-i rămâne decât să opereze prin sondaj. Se pronunţă asupra acelor secţiuni sau capitole care nu-l obligă la documentări speciale. Sau, pur şi simplu, face abstracţie de informaţie. Examinează cartea în aspectul construcţiei, al coerenţei ideatice, al calităţii expresiei, sau în vreun altul. Regretatul Piru ar fi "întâmpinat" Istoria mea, imediat după apariţie, spre a demonstra cât e de rudimentar scrisă în comparaţie cu incomparabila Istorie a lui Călinescu... În ceea ce te priveşte personal, m-aş bucura, desigur, să fiu examinat de d-ta, şi cât mai riguros, însă dorinţa de a te vedea doctor e mai presantă decât aceea de a... sucomba sub tirul criticii d-tale.
D.C.E.: Pentru că vă preţuiesc atât de mult şi mă bucur de prietenia Dvs., vă adresez, tot în legătură cu această Istorie, o întrebare "duşmănoasă". De ce îi "expediaţi" în câteva fraze pe atâţia scriitori români contemporani? Pentru că nu merită mai mult, sau din necesităţi obiective, legate de spaţiu? Ori sunt cazuri de opere pe care, hélas!, nici măcar Dvs. nu le-aţi putut citi integral?
D.M.: Asta-i bună! "Nici măcar Dvs."! Cine sunt eu? Un ins cu înzestrare medie, cu o putere de muncă normală, diminuată de vârstă.
Răspunzând direct: sigur că nu i-am putut citi pe toţi autorii contemporani, mai ales din ultimele promoţii. Cine ar putea să-i citească? Pariez că nici măcar Ion Rotaru. Sunt de ordinul miilor, chiar al zecilor de mii, dacă îi numărăm şi pe cei ce încă n-au debutat editorial, dar semnează în periodice. Mulţi nici nu merită a fi citiţi, ar fi pierdere de vreme. Tocmai vorbeam de selecţie. Principiul selecţiei a generat un curent filozofic: fenomenologismul. Husserl şi continuatorii săi izolează în infinitatea de fapte unul singur, în care, prin intuiţie, descoperă caracterele unei întregi categorii existenţiale. E ceea ce Camil Petrescu numea "inducţia concretă a esenţialului". Câte degete de la o mână sunt necesare pentru a număra poeţii prin care se exprimă edificator, să zicem, "postmodernismul"? Ceilalţi, zeci şi sute, sunt exemplare în serie. Relevanţi, poate – dar nu toţi – pentru anumite aspecte ale curentului, puţin sau deloc interesanţi în sine. Feluritele modernisme, ultramodernisme, postmodernisme, avangardisme pot camufla mai uşor impostura decât formulele tradiţionale. Cum deosebim, în această situaţie, talentele reale de simplele virtuozităţi? De regulă, talentele se impun. Se impun chiar şi unora dintre cei fără o deosebită receptivitate critică. E ca la concursul de admitere în facultăţi. Din sutele de teze, cu semnăturile autorilor acoperite, se revelă – oricui le-ar parcurge – câteva, vreo zece-cincisprezece, de fiecare dată. Sunt de 10, indiscutabil. Majoritatea celorlalte sunt meritorii în grade diferite. Notabile cu 8 sau 7. Departajarea acestora poate fi de importanţă vitală pentru cei ce le-au scris, însă pentru instituţie, pentru învăţământ, e cam tot aceea dacă, din categoria mijlocaşilor (spre a-i numi astfel) reuşesc la concurs unii sau alţii. Cel de 7 se poate ridica la 9 sau 10, cel de 8 poate coborî sub 6. Aşa e şi cu scriitorii. Criticul are, natural, obligaţia de a se strădui să aprecieze cât mai exact, să acorde cuique suum, să ierarhizeze valorile impecabil; însă în calitate de istoric literar, chemat să stabilească liniile directoare ale evoluţiei scrisului, cu exemplificări plauzibile, constrâns eventual de spaţiul tipografic să prezinte doar vârfurile creaţiei dintr-o anumită perioadă, el nu are posibilitatea decât de a înşirui o seamă de nume. S-ar putea ca unele dintre acestea să aparţină unora mai talentaţi decât cei cărora li s-a acordat o frază, un alineat sau chiar pagini întregi – acesta e riscul meseriei. Oricum, în momentul de faţă nimeni nu poate citi totul, fie şi din simplul motiv că în fiecare oraş există cel puţin o editură, şi aceasta lansează constant autori locali, necunoscuţi în restul ţării, şi de a căror existenţă nu ai cum să afli. Dar, chiar de ar exista un buletin care să înregistreze tot ce apare în limba română pe glob, cum ai putea să te ţii la curent? Bancher să fii şi tot n-ai putea să cumperi totul! Atunci? Virtualul istoric literar se documentează cum poate. Din antologii, din felurite sinteze şi bilanţuri, căutând să-şi construiască o scară de valori prin ceea ce află cu privire la feluriţii autori pe asemenea căi – şi, pe cât posibil, prin cât mai vaste lecturi parţiale din scrierile respectivilor.
D.C.E.: Cum se explică faptul că Dvs., un om structural de stânga, aţi scris o carte masivă (Gândirea şi gândirismul) tocmai despre o mişcare culturală de dreapta? Nu trebuie să existe o minimă "atracţie" între un cercetător şi obiectul studiului său?
D.M.: S-ar putea replica: tocmai de aceea. Gândirea şi gândirismul e o monografie critică. Cercetătorul, de indiferent ce specialitate, poate fi atras tocmai de ceea ce detestă. "Adversarul care îţi este o obsesie a devenit o parte din tine", zice Blaga. În cazul concret, nu-i vorba de vreo atracţie, repulsie sau obsesie. Nu am optat chiar la întâmplare pentru istoria literară. De când am ajuns la vârsta priceperii, mă caut întruna, îmi caut identitatea. Această căutare implică şi efortul de cunoaştere a spiritualităţii naţiei căreia aparţin. De aici, interesul pentru tot ce este rostire românească, şi – tocmai de aici – tentativele de a studia creaţia naţională de cultură sistematic, de a nu citi la întâmplare sau ceea ce îmi cer alţii. Cu "Gândirea" mă găseam în raporturi speciale, din adolescenţă. Am descoperit-o (parţial) în biblioteca internatului diecezan greco-catolic din Cluj. Atras – obsesiv – de teologie, era firesc să citesc această revistă cu aviditate. La Bucureşti, mi-am procurat (prin anticarul clandestin Radu Sterescu) aproape întreaga colecţie. În anii celui mai cumplit stalinism, şi după aceea, am parcurs eseistica (literară şi teologică) din ea, precum şi literatura, cu interes. Dar şi cu spirit critic! Mă distanţam de ideologia "Gândirii" nu atât sub influenţa lecturilor de filozofie marxistă, şi cu atât mai puţin a învăţământului politic instituţionalizat, cât în virtutea aplecării spre "stânga" congenitale a conştiinţei. Fiind, în liceu, un creştin practicant, năzuiam să-l imit pe Hristos (cunoşti Imitatio Christi a lui Thomas a Kempis?), şi, însuşindu-mi afirmaţia Lui că "mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor", suferind pentru că nu îi puteam urma recomandarea de a da săracilor cămăşile pe care le aveam, păstrându-mi una singură, simpatizam cu dezmoşteniţii, cu cei flămânzi şi goi, cu "fraţii mai mici" ai Domnului. Adeziunea la comunism s-a produs sub impulsul acestei stări de spirit. Cum "Gândirea" sprijinise, în plan politic, fascismul mussolinian şi hitlerismul, şi pecetluise prima ţară socialistă ca "împărăţie a lui Antihrist" (ceea ce, la drept vorbind, cam era, însă pe atunci speram să se transforme, sub acţiunea curentelor revizioniste din mişcarea comunistă) – era natural să dezaprob, cu indignare, o asemenea orientare. Dezaprob, de altfel, total, şi acum ideologiile de extremă dreaptă. Finalitatea monografiei în chestie era disocierea de "gândirism" (adică de ideologia politică a lui Nichifor Crainic) a literaturii (în cea mai mare parte viabilă, chiar superioară) şi a eseisticii substanţiale din "Gândirea". Treabă inutilă! avea să afirme Al. Piru, întrucât neconcordanţa dintre creaţia autentică şi o ideologie detestabilă e de la sine înţeleasă. Este subînţeleasă, într-adevăr, însă nu de către toată lumea. Mai erau (şi chiar mai există) unii care îi consideră pe Blaga, Pillat, Voiculescu (între alţii) "gândirişti", dând calificativului conotaţie fie infamantă, fie apoteotică. Dacă ar traversa cineva cu atenţie lucrările mele, cum intenţionezi să procedezi d-ta cu Istoria... (dar să n-o faci în dauna finalizării pregătirilor pentru doctorat!), ar constata că un laitmotiv al concepţiei pe care acestea o exprimă e separarea creaţiei de ideologii, de toate ideologiile. Un scriitor poate prelua elemente din orice ideologie (a recunoscut-o şi Lenin), însă, trebuie specificat, dacă îşi mulează opera pe una singură, îşi perverteşte creaţia, poate chiar s-o omoare.
D.C.E.: Aţi contribuit la debutul lui Nichita Stănescu. În ce constă revoluţia lirică pe care a provocat-o poezia lui, dacă a provocat vreuna? De ce marea majoritate a criticilor l-au plasat atât de sus în ierarhia literaturii contemporane, şi de ce este, şi astăzi, atât de iubit de publicul larg? Încercaţi, vă rog, să "fixaţi", pe cât posibil, inefabilul lirismului său.
D.M.: L-am avut pe Nichita Stănescu într-o grupă de seminar, în care scânteia. Era frumos şi zvelt, un "suav lungan", serafic, asemenea fantasmelor celeste din poezia sa de atunci. Întâmpinat cu ostilitate, la debut, de către scutierii proletcultismului, în frunte cu Dan Deşliu, junele poet era adorat, încă înainte de a fi primit botezul tiparului, de colegi distinşi, în frunte cu co-ploieşteanul Eugen Simion, iar după apariţia primului volum, Sensul iubirii, întreaga critică de orientare (cripto)estetică a salutat în el pe cel mai talentat poet ivit după sfârşitul tragic al lui Nicolae Labiş. A "revoluţionat" Nichita Stănescu lirica românească? Da, evident. Pe cea a perioadei postbelice, la debut. Însă nu singur. Mai toţi poeţii autentici, inclusiv unii dintre cei de mâna a doua, scriau şi versuri de alt tip decât cele pe care le publicau. Chiar şi un Ion Rahoveanu, pe care l-am avut, în 1948-50, coleg de facultate, la Cluj (sub numele Ion Bâscă) îmi arăta, în taină, poezii "de helelalte"! În Bucureşti, George Dan mi-a mărturisit culpa de a compune pe ascuns "în stilul Valéry", şi chiar mi-a citit (cu teamă şi mândrie) câteva poeme ce năzuiau la "poezia pură". Tot astfel Virgil Teodorescu. Exista, în "obsedantul deceniu", o literatură "de sertar", de veritabilă calitate artistică, aşteptând momentul erupţiei. "Explozia lirică" din anii ’60 n-a fost un fenomen de generaţie spontanee. Întreruperea, în 1948, a cursului evolutiv normal s-a produs doar la suprafaţă. Paralel cu producţia pseudoliterară, dirijată şi laureată, exista un curent subteran de literatură autentică.
Nu-i mai puţin adevărat că Nichita Stănescu a început a răspândi, în 1960 (ca Labiş, cu un deceniu mai devreme, dar în alt spirit), în poezia timpului, o prospeţime nouă. Chiar dacă ar fi debutat în cu totul alt climat, în cel din deceniul al patrulea, bunăoară, el tot s-ar fi impus ca poet de frunte. În contextul unui "realism-socialism" decrepit, verbul său apărea, prin contrast, ca logos mântuitor. Pe drept cuvânt, autorul Dreptului la timp trecea, în cea mai tânără constelaţie lirică (formată din, între alţii, Cezar Baltag, Ion Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu) drept "primus inter pares". Cu 11 elegii, el s-a înălţat sus de tot, şi prin "viziunea" inedită "a sentimentelor" (ridicate la Idee), şi prin creaţia de limbaj, creaţie comparabilă cu a lui Arghezi şi a lui Ion Barbu. Dacă, în absolut, Nichita Stănescu e tot atât de mare ca Arghezi, Barbu, Blaga (sau... Eminescu), ezit să opinez. Personal, îi prefer, hotărât, pe interbelici. La Nichita Stănescu mă cam indispune excesul de... originalitate. Vreau să spun: de artificiu. Calitatea lui de mare poet rămâne, oricum, indiscutabilă.
D.C.E.: Aţi scris sute de cronici literare de întâmpinare. La care dintre ele ţineţi cel mai mult, şi pe care v-aţi dori să n-o fi scris? Ce şanse mai acordaţi acestui "gen", în condiţiile în care piaţa editorială a explodat, apărând săptămânal atâtea şi atâtea titluri? Ultima întrebare din acest interviu (pentru care vă mulţumesc): aţi fi dispus, aţi mai avea răbdare şi plăcere să ţineţi, azi, o cronică literară săptămânală?
D.M.: Am scris cronici în cu totul alte condiţii decât d-ta. Sub Gheorghiu-Dej, funcţiona principiul că un cronicar literar exprimă poziţia periodicului în care semnează, şi implicit a forurilor tutelare, de partid. Opinia lui personală nu conta. În consecinţă, tot ce am publicat în acea perioadă e lovit de caducitate. S-ar putea recupera, eventual, doar fărâme. La "Gazeta literară" şi "România literară", am recenzat, sub genericul Cărţile săptămânii, acele volume de versuri care nu-i interesau pe redactorii deţinători ai Cronicii literare. Din această producţie am utilizat câte ceva în Istorie. În "Contemporanul" puteam scrie despre orice carte, numai că acest săptămânal era organ al Consiliului pentru cultură şi educaţie socialistă şi, implicit, căuta să dea literaturii o anumită orientare, de care nu puteam face abstracţie. Nemaivorbind că spaţiul de care dispuneam era limitat. În deplină libertate am scris doar pentru "Literatorul", însă nu cronici literare.
Dacă aş ţine azi o cronică literară? Nu, categoric.
Situaţia d-tale e alta. Eşti predestinat scrisului periodic. Nu ştiu unde am citit că, în adolescenţă, N.D. Cocea ar fi replicat unui prieten care îl consilia să nu piardă timp cu scrisul: Chiar dacă m-ai convinge că n-am talent, tot am să scriu! Aşa şi d-ta. Indiferent ce soartă e menită cronicii literare, d-ta nu vei putea renunţa la îndeletnicirea de cronicar. Fiecare cu "blestemul" lui!
Notă: Interviul cu Dumitru Micu a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 583/ 4 sept. 2001.