Dragostea

Dragostea este cea mai mare revoluţie.
Ninge pe un apus incandescent, îi spun. O pasăre neagră trece în diagonală.
El se apleacă, zâmbind, să-mi adune lucrurile de pe jos.
Nu e atât de stupid să punem lucrurile astea în cuvinte? Când s-ar potrivi mai degrabă exprimate în mângâieri şi dezmierdări?! Iar el îmi aşează mâna pe mână.
Mă simt spulberându-mă în miliarde de bucăţele microscopice. Apoi îmi aşează palma pe faţă, de parcă ar vrea să mă vindece. Prezenţa lui poate influenţa o viaţă, gândesc. L-am adorat cu foarte multă vreme înainte de a-l întâlni, asta ştiu. Apoi încet, am început să-i separ şoaptele de dragoste în cuvinte, iar eu, deghizată în femeie, stau acum în întuneric aşteptând şi alte şoapte. Tăcerea, întunericul dragostei.
Dar de ce facem toate astea?! Pentru o clipă de frumuseţe. Pentru o clipă de extaz, pentru o clipă în care întreaga mea fiinţă este condensată, concentrată ca un muşchi încordat la maxim, la marginea nebuniei, plutind.
"Dacă urmezi străduţele care se varsă una într-alta, îţi pierzi minţile. Nu ajungi nicăieri", spune, întins pe pat.
"Dacă îţi pierzi minţile, urmezi toate străduţele care se varsă una într-alta", îl contrazic eu.
Apoi ridic colţul jaluzelei să văd dacă s-a făcut dimineaţă.
Dar încă nu.
Dragostea e cea mai mare revoluţie.
Ninge pe un apus incandescent. Berzele se împerechează în cuibul lor pe de clădirea şcolii. O pasăre neagră îmi brăzdează mintea, ca un gând amar, o presimţire. Dar e atât de stupid să încerc să pun cuvinte în unele lucruri, bucăţele microscopice din respiraţia lui, ca gheaţa spartă de un sfredel care o pulverizează în miliarde de frânturi. Apoi îmi aşează palma peste faţă de parcă ar vrea să mă vindece. Poate influenţa o viaţă când aştepţi pe cineva cu mult înainte de a-l întâlni. Şoaptele aşteaptă în întuneric alte şoapte. Tăcerea şi întunericul din mine se condensează în extaz. Deghizată în dragoste, ca un muşchi flexat la maxim, plutind.
Alergând, pe-o stradă pustie.
"Când sunt bolnav, vorbesc limba cailor", spune stând pe scaun.
Ascult, fără să spun nimic. Zâmbesc. Tocmai mă îmbrac înapoi în toate cârpele care-mi ascund în mod obişnuit corpul. Îmi trag pantalonii, îmi închid fermoarul. Noaptea s-a încheiat.
Dragostea este o singură imagine: o clipă de extaz, pulverizată în mii de frânturi în memoria mea ca un întuneric care se condensează în mine. Cuvintele se împerechează la mine în cap, influenţându-mi viaţa. E atât de stupid, deghizată în tăcerea şi întunericul dragostei, să-i separ respiraţia de a mea.
"Îmi place când îmi spui pisoi", zice, desfăcându-şi braţele, în faţa uşii, ca să-mi facă loc pentru ultima oară în el. "Îmi pare rău că eu nu ţi-am găsit niciun nume de alint."
Mă leagănă uşor, strângându-mă pe mai departe. După expresia de pe chipul său, încă mai caută.
Mai stăm o vreme aşa, amânând momentul final, apoi ieşim pe uşă. O luăm încet pe stradă, iar la prima intersecţie ne oprim pentru o clipă doar ca să privim cum străduţele se varsă unele în altele: dragostea este viaţă.