Când continui să visezi

Când continui să visezi chiar şi după ce te-ai trezit din somn, vezi o mare şi un palmier, fără o pală de vânt. Vezi nisipul, cerul, inventariezi stelele. Şi degetele de la mâna dreaptă, şi depărtarea şi maşinile care trec pe stradă. Şi nopţile nedormite, şi staţiile de tren, şi turiştii care trec prin biserici. Ce coloană frumoasă. Ce arc gotic reuşit.

Ar fi oare bine să mă aşez?, te întrebi.

Nu ştiu de unde să încep, spui.

Când îmi săruta omoplatul deja sărutat, iar plaja încinsă de soare sfârâia sub tălpile noastre. A fost o chestie care s-a întâmplat dintr-odată, el încercând să fie creativ şi-n pat, unde nu prea ai ce mare inovaţie să faci. Bărbatul în scurtă verde, care şi-a dezbrăcat haina şi şi-a aşezat-o în cui, expunând vederii o flanelă uşoară kaki şi o pereche de pantaloni cu o curea neagră.

Purtându-se ca o clonă a cuiva care mai stătuse pe aceeaşi margine de pat, tot o adevărată imagine a competenţei umane, sau cel puţin aşa îşi imagina şi acela că e.

Îl inventariezi şi pe el, îl adaugi cu o mişcare neglijentă de gând. Visezi totul deodată. În vulcanul minţii tale, lava este un nectar de emoţii pe care nu le-ai trăit niciodată. Dar pe care ai vrea să le trăieşti, n-ar fi o posibilitate tocmai rea.

Cine era atunci?

Te aşezi. Iar soarele bate prea tare, iar tu ai capul descoperit. Bărbatul în scurtă verde nu-ţi poate întinde din trecut pălăria sa demodată pe care n-a purtat-o niciodată. Dar ai lua-o. Ţi-ai aşeza-o pe frunte, aproape să-ţi acopere toată faţa. Ai sta în biserica în care tu eşti turist şi ai dormi un pic. Trebuie să ştergi de pe listă şi muzeele cu paşii tăi de somnambul, asta te aşteaptă, iar tu ştii. Eşti un străin într-un oraş pe care nu l-ai visat niciodată.

Ar fi oare bine să mă ridic?

El îţi întinde braţul dintr-un trecut improbabil, te ajută să te ridici şi să-ţi îndeplineşti cu gratitudine, pe mai departe, slujba de turist. Tu te apuci de ea, improbabilă. Iar tu crezi tot ce ţi se propune. Ţi se vând pantofi care "respiră", poveşti şi legende, şi băuturi care potolesc setea mai bine decât altele, şi maşini în care încap elefanţi, şi parfumuri şi sprayuri, loţiuni de faţă, vise şi amăgiri, şi toate au calităţi fabuloase. Iar tu cumperi o broşură cu Dumnezeu, să vezi dacă măcar asta merge.

Pe o plajă păşeşti, minunându-te că nisipul nu te înghite, că nu te evapori nicidecum, unde s-a întâmplat deodată o mare inovaţie, iar el ţi-a sărutat un omoplat ud, iar când şi-a ridicat faţa de pe tine, avea buzele ude de la apa mării în care corpul tău îmbibat încă se lăfăia. Iar tu stai cu ochii deschişi, crezând tot ce ţi se spune. Că marea e albastră, că cerul e bleu, că stelele... Eu nu cred în d., spui. N-am întâlnit niciodată d., am văzut doar oraşe, am întâlnit doar oameni cu care mi-am încrucişat accidental drumurile cu iritare. Aceşti străini pasivi, inadecvaţi, timizi.

Ridică-te.

Oare n-ar fi mai bine să mă ridic? Să-mi dau la o parte de pe faţă pălăria aceasta absurdă pe care am inventat-o, şi stelele şi cealaltă lume, şi viaţa de dincolo de noi?

Iar când priveşti spre el, buzele lui sunt încă ude de apa sărată a mării. Picături de apă îi stagnează încă pe buza de jos, o gură mare, roşie, improbabilă pentru un bărbat, de parcă tocmai a băut din mine.

Ce-ai în mână?, te întreabă. Ce prostie ţi-ai mai luat?!

Am o pernă nouă. Ei spun că e cea mai bună. Că mă ajută să dorm mai bine. Acum o să dorm, vezi tu?

Sunteţi turist?, întrerupe un om cu o listă în mână. "Da", răspunzi tu. "Sunteţi cu Alltours sau Neckerman?". Când răspunzi, te îndrumă înapoi spre grupul tău. Turist imbecil rătăcit.

Apoi auzi dintr-o dată cum ghidul tocmai povesteşte despre tine cum pe vremea când erai adolescentă şi ai fost acolo prima oară, ai avut o aventură cu un barman alcoolic. Nu-ţi vine să crezi! Unde dracu' scrie asta în ghidul turistic?!, te întrebi în pragul atacului cerebral, şi începi să răsfoieşti ca o turbată broşura din mână.

Încetează să visezi, să inventariezi. Trezeşte-te.

Eşti o muscă, eşti o gâscă, eşti o... Săterminacum?

Aerul e material, palpabil. Tricoul meu este ud de transpiraţie rece. Ca şi cum aş sta cu spatele lipit de un iceberg. Hei, îţi creşte o floare din cap.

Când mă răsucesc, el este acolo. Zice că nu mai bea de mult. Iar acum are altă slujbă, unde are mai puţine tentaţii. Îşi scoate în sfârşit mâna din buzunar, şi-mi întinde în palma sa desfăcută o mare inovaţie. Zâmbind.