Distanţe

Distanţe, spaţii comprimate. Ca şi cum timpul ar fi o foiţă de aur. O foiţă de aur cu care-mi îmbrac cuvintele. O peliculă groasă de sudoare şi frică, şi o iau la goană. Încep să râd. Privesc cerul. Aştept de o veşnicie să văd măcar o mică şi unică rază de soare.

Apoi urc, cobor din starea de graţie.

Camere strâns una în alta, camere, încăperi. Străzi.

Văd un bătrân vagabond, în patru labe, lângă grătarul canalului de scurgere. Are o sticlă plină de mucuri de ţigară şi încă mai adună. Îşi înmoaie degetele în gură, apoi îşi strecoară degetele printre spaţiile libere şi mai pescuieşte unul.

Apoi trec prin pasajul de la metrou care miroase a urină şi e murdar şi cineva a vărsat în mijloc, şi ştiu: am căzut din starea de graţie.

Dar oriunde m-aş duce, mă duc. Mă duc acolo unde trebuie să mă duc. Mă urc în autobuze, în taxiuri, în tramvaie. Mă întâlnesc cu oamenii cu care trebuie să mă întâlnesc. Unde există băutură, şi fum de ţigară şi voci care îngână molcom replici care seamănă a descântece. Muzica e acolo, eu sunt acolo.

Ne şoptim, ne şoptim gânduri.

Timpul este o foiţă de aur.

Sunt oameni în camere ciudate, cu voci ciudate. Oameni care se schimbă de la un moment la altul, care-ţi dispar foarte repede din minte, nedemni de atenţie. Uneori oamenii se amestecă între ei şi vorbesc unul cu vocea celuilalt sau poartă hainele celuilalt. Ori spun lucruri pe care le-a mai zis deja altcineva. Oameni comici. Cu trupuri comice.

Fac o pauză scurtă, îmi şterg sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii.

Alerg de parcă viaţa mea ar depinde de asta.

Nu ştiu de ce alerg, realizez la un moment dat.

Nici puterea de a vedea n-o mai posed uneori, parcă pe rând mă părăsesc toate puterile, chiar le pot număra, ori transforma pur şi simplu în cifre: numărul unu, numărul doi, numărul şapte... Toate sunt energii vitale care se scurg din mine. Când o să ajung acolo unde vreau să ajung, se va chema că m-am evaporat de tot, îmi spun.

Aici, acolo, staţii, şi coborâri şi urcări. Aici şi acolo. Lacrimile-mi înmoaie rimelul de pe gene şi mi-l adună în ochi. Ochii mă ustură.

Clădirile gri fug pe lângă mine. Oamenii de pe trotuare par abandonaţi când trec pe lângă ei. Ca şi cum ar avea ceva să-mi spună, iar eu nu opresc.

El, răsucit spre mine. Punându-mi întrebări pe care nu le aud.

Cuvintele mele aici, fiecare o bătaie de inimă separată.