Fragmente de coral

M-am dus la plajă în timp ce tu dormeai. Pe plaja pustie, pe nisipul umed, am zărit o pereche de papuci. Valurile le udau în permanenţă vârful, fără să-i mişte din loc. Vârfurile ţinteau spre larg. Erau verzi, cu două barete care se uneau în vârf, una pentru degetul mare, cealaltă pentru restul degetelor. Mari, bărbăteşti.

În dimineaţa aceea, nisipul sclipea straniu, iar din loc în loc, un fragment de scoică îşi arăta câte o curbură de sub stratul auriu sub care era îngropată. Soarele apăruse la linia orizontului, bulb, sămânţa unei noi zile, şters, jumătate ascuns dincolo de pânza apei întunecate din depărtare. Marea era calmă, liniştită, fără un val. Arăta sătulă. Peste noapte adusese fragmente de coral la mal, iar inima mea pompează. Inima este un muşchi care asta face: se contractă la infinit.

Am rămas aşa îmbrăcată, cu lucrurile de plajă nedesfăcute, aşteptând... Mă simţeam de parcă aş fi aşteptat-o pe însăşi Venus să iasă din mare... Doar că Venus trebuia să fie musai jumătate bărbat, jumătate femeie şi să aibă părul vopsit într-un blond urât.

M-am ridicat, şi mi-am dus mâna streaşină la ochi. Mă aşteptam să văd un bărbat complet îmbrăcat făcând pluta pe apă. Vârfurile degetelor de la picioarele sale să arate cerul. Să aibă ochii închişi. Să pară mulţumit. Am devenit din ce în ce mai nervoasă. Ce se întâmplase cu proprietarul acelor papuci? Se descălţase şi intrase în mare? Sau mai era încă acolo, dar nu eram eu capabilă să-l văd? Pentru că ai văzut vreodată un înecat? Se dematerializează, devin gelatinoşi, structura osoasă un pic mai închisă la culoare, oarecum vizibilă, cât să-ţi dai seama că a existat aşa ceva, da, dar poţi vedea prin ei. Odată am atins unul fără să vreau. Apoi am plonjat în apă să văd cu ochii mei. Şi am avut ce vedea. Mi s-a părut logic, normal, să-l am în faţa ochilor. Trebuie să fi văzut oameni de genul ăsta, genul posesorului papucilor de pe plajă, genul celor care m-au atins cu mâna pe gambă, apoi s-au lăsat să plutească mai departe!

Casele scunde albe, care străjuiau plaja, începuseră să se animeze. Tu nu erai încă. Chioşcul cu ochelari de soare şi articole de plajă se deschisese, iar o siluetă neclară alinia saltelele de plajă în faţa intrării. Palmierii tăceau.

M-am simţit dintr-o dată extrem de ciudat, ca şi cum mi s-ar fi făcut dintr-o dată somn, deşi mă trezisem de mult. Am zâmbit şi mi-am dat drumul. M-am lăsat să cad.

Când mă trezisem în dimineaţa aceea, am constatat că am zece metri înălţime. Mă trezisem de dimineaţă, da, încercasem să-mi îmbrac tricoul: nu mi se mai potrivea. Am încercat să-l trag pe cap, dar capul meu era mult prea mare. Am zece metri înălţime, mi-am spus. Hainele mele nu mai par hainele mele. O să plec goală acum, dar sînt derutată acum, încotro să mă îndrept? Nu mai există nimic proporţional mie, totul e prea mic.

M-am înfăşurat în mai multe cearşafuri înnodate, şi mă îndreptasem spre plajă. Pe plajă găsisem papucii.

Iar turiştii au început să sosească, aşezându-şi micile lor şezlonguri pe mine, deranjându-mă cu micii lor paşi, care-mi gâdilau urechea dreaptă.

Dacă te laşi să pluteşti pe apă, crezi că apa te aduce la mal, sau te trage spre larg?! Eşti un optimist, sau un pesimist?

Hipersensibilitate la atingere punct Nu mă vezi semnul întrebării şi semnul exclamării Vântul ăsta văratec eşti tu semnul întrebării Norii aceştia ca zăpada virgulă eşti tu semnul întrebării Soarele ăsta fierbinte eşti tu semnul întrebării M-am ridicat virgulă gonită de rezonanţa acestor cuvinte punct

"De ce anume ţi-e teamă, de mine?", a întrebat dându-mi părul la o parte de pe faţă, lăsându-se lângă mine pe digul umed. Şi-a trântit geanta de plajă la picioarele noastre, iar ea s-a răsturnat.
"Nu mi-e teamă de tine. Mi-e doar teamă."

Punct.