Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Post-it

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa întoarsă pe dos


Maria Andrieş

16.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cum ar fi să porţi un medalion pe care să fie gravat anul morţii tale? Nu e o bijuterie prea comodă. Gestul firesc e s-o smulgi de la gît şi s-o arunci cît colo, să uiţi că există şi anul, şi medalionul, şi moartea. Dar nu toţi au norocul ăsta, al uitării. Nu personajul lui Andrew Sean Greer, care trăieşte în sens invers. Se naşte bătrîn şi, pe măsură ce trece timpul, întinereşte. Ştie exact că timpul se va opri pentru el în 1941, cînd vor fi trecut 71 de ani de la venirea lui pe lume.

Nimic ciudat, veţi vedea, dimpotrivă, e cît se poate de firesc. Pînă la urmă povestea lui Max Tivoli este povestea oricui. Ia gîndiţi-vă, nu cumva toţi sugarii par nişte piticuţi zbîrciţi şi fără dinţi, care ştiu mai multe decît lasă să se înţeleagă gînguritul lor neputincioşi. Nu cumva toţi adolescenţii sînt cei mai bătrîni dintre noi, aduşi de spate, nostalgici, inadaptaţi la prezent, frămîntaţi de tainele universale ale pubertăţii? Cîţi dintre puşti nu se dau mai în vîrstă, nu se laudă că ştiu exact cum şi cu ce se mănîncă viaţa? Şi cîţi dintre adulţi nu se dau mai tineri? Cîţi dintre noi avem, de fapt, vîrsta pe care credem c-o avem? "Cu toţii urîm ceea ce devenim. Povestea mea e cu totul alta, dar pînă la urmă, se pare că nu e nici o diferenţă".

Ei bine, iată drama lui Max: nepotrivirea dintre cronologie şi biologie. Ori e prea înainte, la 16 ani arată de 50, dar se îndrăgosteşte de o Lolită de 14 ani. O apariţie demnă de Nabokov, descrisă cu aceeaşi fineţe aproape mistică a detaliului, o fundă, o roşeaţă a feţei, un fir de păr lipit de buze. Stilul lui Sean Greer e ca personajul, desprins de timp şi totuşi cufundat în el. Confesiunile lui Max Tivoli reprezintă o mostră de discurs îndrăgostit, în sensul Roland Barthes. O voce "eretică", constrînsă la izolare, care poate fi auzită de toată lumea, dar nu poate fi ascultată decît de cei care-i împărtăşesc experienţa.

Sean Greer se sustrage cu eleganţă canoanelor postmoderne, se întoarce spre psihologism, spre bătrîna madlenă a lui Proust, spre valurile venerabile ale Virginiei Woolf. Nimic frapant, căutat, meşteşugit, pretenţios. Şi totuşi, e o carte răscolitoare. Povestea începe simplu, ca o axiomă: "Fiecare dintre noi e iubirea vieţii cuiva". Fatalitatea stă în nesincronizare.

Urmează demonstraţia: o viaţă trăită incognito, conform poruncii sacre şoptite de mamă: "Fii ceea ce vor ceilalţi să fii!". Mereu deghizat, ascuns în mulţime, drapîndu-şi emoţiile sub hainele tatălui, copil care poartă mască de om mare, adult în corp de copil, jucîndu-se alături de fiul său, îmbolnăvindu-se de bolile copilăriei odată cu el. Privindu-şi prietenul încărunţind şi chelind şi ramolindu-se. Privindu-şi iubita ajungînd la vîrsta mamei. Şi, în tot acest timp, singura care-i ghiceşte vîrsta reală e fosta lui bonă, ajunsă prostituată, pentru că cea mai veche meserie din lume presupune să iei oamenii drept ceea ce cred ei că sînt.

Dacă vreţi scene memorabile, găsiţi la tot pasul. Sigur n-o să vă iasă din cap mult timp moartea bătrînului urs de circ Jim Nas-Tăiat. "Am plecat cînd Jim zăcea încă la podea, în propriul lui sînge şi rahat. Nu eram în stare să-l privesc. Sînt sigur că a murit năuc, gîndindu-se, poate, că totul va trece dacă va juca în faţa publicului vechile sale numere, dacă va ţine o alună în echilibru pe nas sau va rage spre cer, dar cert e că era obosit".

Confesiunile lui Max Tivoli, Andrew Sean Greer, Editura Humanitas, 2006.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer