Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prefer toleranţa reciprocă...


Iulia Blaga, un interviu cu Leon Volovici

08.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Leon Volovici a publicat recent volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (la Grupul Ideea Europeană/Euro Press). Este o carte-dialog, cu Sandu Frunză, în care Leon Volovici vorbeşte - cu discreţia ce îl caracterizează - despre propria-i viaţă. Discreţie pe care o veţi regăsi şi în răspunsurile de mai jos.

Iulia Blaga: De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi e o lectură atât de plăcută, de deşteaptă şi de relaxată - totuşi -, încât îţi doreşti să nu se termine după 200 de pagini. De ce nu scrii pe îndelete o carte despre viaţa ta? De ce refuzi să îi oferi lui Sandu Frunză o autobiografie?
Leon Volovici: Nu, nu asta a fost intenţia mea, nici a partenerului de dialog, universitarul clujean Sandu Frunză. Nici nu cred că relatarea vieţii mele ca o "autobiografie" e destul de interesantă ca să merite să devină o carte care să intereseze un public mai larg. Mult mai interesant şi mai semnificativ este, cred, să povestesc întâmplări trăite de mine, episoade semnificative pentru ceea ce urmărea interlocutorul meu mai tânăr în dialogul cu care începe cartea. Adică o reflecţie pe marginea traiectoriei evreilor din România în perioada războiului, în perioada comunistă şi apoi experienţa adaptării în mediul israelian, pornind de la experienţa proprie sau, dacă vrei, de la câteva poveşti adevărate. Adică o ilustrare a acestor teme şi capitole din istoria recentă a României şi a evreilor ei cu episoade în care am fost implicat direct, de voie sau de nevoie.

Am însoţit acest dialog, cum ai văzut, cu "scrisori din Ierusalim", eseuri pe marginea temelor amintite, unele cu caracter mai personal, şi câteva portrete de scriitori de care am fost cu deosebire legat tocmai prind interogaţii şi traume comune. M-am bucurat să-i aud pe unii prieteni din Israel, şi ei originari din România, spunând după lectura cărţii: "ai scris o carte despre generaţia noastră", la fel cum m-am bucurat să citesc primele comentarii din România oprindu-se tocmai la chestiunile detectate "printre rânduri": cum a fost posibil pogromul de la Iaşi şi cum au fost posibile tăcerea şi mistificarea de după? Cum a marcat perioada comunistă viaţa de zi cu zi a câtorva generaţii de români şi evrei? Cum fac ei faţă antisemitismului? Cum refacem punţile spirituale şi intelectuale dintre lumea evreilor din România şi cultura românească în care s-au format? Cum percep tinerii de azi toate aceste "poveri", dar şi valori moştenite dintr-o lungă convieţuire şi care sunt reperele dialogului în zilele noastre?

I.B.: Unul dintre lucrurile care te impresionează în carte este toleranţa. Cum ai "căpătat-o"? E din familie? Erai mai "pornit" în tinereţe?
L.V.: Nu cred că mi-am pus vreodată întrebarea dacă sunt sau nu tolerant. "Toleranţă" e un termen problematic. Foarte des e înţeles ca un fel îngăduinţă generoasă faţă de o persoană care se comportă diferit de normele colectivităţii tale sau faţă de altă colectivitate, minoritară în raport cu colectivitatea căreia îi aparţii. Prefer un tip de relaţii în care "toleranţa" e reciprocă, amândoi acceptăm şi respectăm diferenţa - fie ea etnică, religioasă sau, dacă vrei, diferenţa de opinie. Într-adevăr, ai intuit bine, nu sunt "pornit", nici impulsiv, mă străduiesc să-mi stăpânesc primul impuls în faţa unei agresiuni verbale. Dacă vrei să facem puţină psihanaliză, pot găsi o întâmplare din copilărie care mi s-a întipărit în minte şi care cred că m-a marcat. (Vezi că iar am ajuns la poveşti adevărate!).

Cred că aveam vreo 10-12 ani. După o după-amiază lungă de fotbal pe maidan, am rămas cu toţii pe "teren" la o şuetă adolescentină. Eram de vârste diferite, "liderii" aveau poate 16-17 ani. Prin dreptul nostru a trecut o pereche ţinându-se de mână, el era mai negricios, ea - blondă. Mergeau încet, el părea după o zi de lucru, probabil că el conducea fata acasă. "Ia uite ţiganu'!...", a exclamat unul dintre băieţii mai mari, iritat evident de haloul de îndrăgostiţi care părea să emane din mersul lor calm şi din felul cum se ţineau de mână. Când s-au mai îndepărtat puţin, din grupul nostru s-a auzit o onomatopee batjocoritoare, repetată de câteva ori, tot mai sonor, acel croncănit odios pe care-l auzim pe stadioane la adresa câte unui jucător de culoare din echipa adversă. Cei doi au mai făcut câţiva paşi, apoi s-au oprit. El îi spunea ceva cu oarecare insistenţă, apoi ea a plecat singură mai departe, evident îndemnată de el. Apoi el s-a întors din drum şi s-a îndreptat spre noi, cu acelaşi mers calm. "Începe cafteala", m-am gândit eu destul de speriat, deşi obişnuit cu încăierările din cartierul mărginaş în care locuiam.

Tânărul, să fi avut vreo 20 de ani, oricum ceva mai mare decât "liderii" noştri, s-a apropiat, a spus "bună seara", a scos un pachet de ţigări şi l-a întins spre "golănaşii" ceva mai răsăriţi. Gestul i-a surprins şi dezarmat, derutaţi de contrastul dintre "orizontul lor de aşteptare" (cafteala) şi purtarea lui amicală. A intrat cu noi în vorbă. "Aţi speriat fata", a mai spus, parcă glumind, fără urmă de reproş, şi a început să povestească despre lucrul lui. Era zugrav, dacă îmi amintesc bine. Apoi a spus ceva în genul: "şi eu cu gaşca mea, când eram de vârsta voastră, făceam băşcălie de fetele necunoscute şi mai ales de perechile necunoscute care treceau prin mahalaua noastră, dar pe urmă mi-a părut rău." Băieţii, trăgând stângaci din ţigara oferită de "oaspetele" necunoscut, încercau să simuleze antrenarea firească în vorbă pe măsura tonului neverosimil de calm şi amical al străinului, dar erau evident uluiţi, ca şi mine, de purtarea lui. Apoi a dat mâna cu noi şi a plecat. Foarte des îmi vine în minte această extraordinară demonstraţie de stăpânire a impulsului, justificat şi natural, la urma urmei, de a reacţiona agresiv la o provocare care-l ofensa fără nici o îndreptăţire. Tânărul era evident un pedagog de mare clasă, dar probabil că a trăit o viaţă fără să ştie asta.

I.B.: Respingi prin structura ta fanatismul. În ce fel te-a ajutat mediul în care ai copilărit, Iaşiul, să te păzeşti de fanatism, când la Iaşi a avut loc pogromul din 1941?
L.V.: Atunci eu eram de partea victimelor potenţiale. Noi eram în situaţia de a ne păzi de fanatismul altora. Nu cred că am avut vreodată tentaţia de a deveni fanatic, deşi anii de formare m-au prins într-o altă perioadă dominată de fanatism, când - cum notează Mihail Sebastian - "imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură şi simplă." Pogromul la care te referi a fost rezultanta unei funeste combinaţii dintre fanatismul îndoctrinat al autorităţilor de la Bucureşti, care l-au pus la cale, şi fanatismul pur şi simplu al iniţiativelor locale şi al unei părţi din populaţia oraşului meu. Fanatismul care a urmat, în perioada comunistă, a luat alte forme, mai insidioase. Împărţirea în fanatici şi victime ale fanatismului altora n-a mai fost după criterii etnice, sau "rasiale", cum se spunea, ca în timpul regimului lui Antonescu, ci după criterii ideologice sau ca rezultat al luptelor pentru putere din sânul partidului comunist. Evrei puteai găsi acum şi printre victime, şi printre torţionari.

I.B.: Cum arăta Iaşiul copilăriei tale? Mai e acum oraşul tău?
L.V.: Nu fac vizite nostalgice la Iaşi, prefer să merg, destul la rar, "cu o treabă", adică pentru o conferinţă, o întâlnire cu studenţii, o discuţie pe marginea unei cărţi. Atunci, fireşte, mă reîntâlnesc cu câţiva prieteni, mai vechi sau mai noi, cu foşti colegi. Iaşiul copilăriei mele l-am evocat, poate prea sumar, în carte; las evocările mai nostalgice în seama altora mai înclinaţi spre "masa umbrelor". Fără îndoială, îl simt ca fiind oraşul meu şi acuma, dar, inevitabil, e o lume nouă, în mare măsură. S-a transmis şi noilor locuitori ceva din atmosfera şi ritmul cunoscut al oraşului; fratele meu mai mare chiar susţine că ieşenii merg într-un anumit fel şi că el recunoaşte un ieşean după mers, oriunde s-ar afla...

S-au transmis, am impresia, şi unele deprinderi mentale care erau poate mai accentuate decât în alte oraşe din România, o propensiune mai accentuată spre tradiţie cu tot ce are ea mai bun, dar şi spre metehnele ei. Dar eu sunt mai atent la respiraţia culturală a oraşului, iar aici stăm bine, aşa văd eu de la distanţă. O editură, Polirom, care domină prin calitate viaţa culturală românească, bune reviste culturale, un număr remarcabil de scriitori de primă mână... "Mişcarea literelor la Ieşi" e într-o perioadă fastă, aşa cred. Mai adaug, din patriotism local, că am stat de vorbă chiar recent, la Cercul Cultural de la Ierusalim, cu ieşeanul Cristian Mungiu, un regizor fabulos, după vizionarea filmului lui care a tăiat respiraţia spectatorilor din Israel. La discuţia noastră, la cerc, Mungiu a stârnit admiraţie şi simpatie, prin inteligenţa şi subtilitatea răspunsurilor, prin tonul cordial, firesc şi degajat cu care îşi poartă povara premiilor primite.

I.B.: Cum crezi că ar fi arătat harta etnică şi spirituală a României dacă n-ar fi existat pogromul de la Iaşi?
L.V.: Drept să-ţi spun, nu ştiu. Şi nu e vorba numai de pogromul de la Iaşi, n-a fost un episod izolat, ci prima mare "explozie" dintr-o serie care a urmat apoi în alte locuri, cu nu mai puţină ferocitate. "Harta etnică şi spirituală a României" a fost marcată de toate evenimentele războiului, de pierderea teritoriilor - cu un an înainte, de alianţa cu Germania hitleristă; a fost marcată de obsesiile antisemite ale lui Antonescu şi ale guvernul lui. Ar fi putut să fie altfel? Probabil că da, dar nu sunt tentat să speculez pe tema "Ce-ar fi fost dacă...?"

I.B.: Se vorbeşte de câţiva ani despre traumele celei de-a doua generaţii de evrei care nu au trăit Holocaustul, dar au preluat "genetic" traumele părinţilor. Ai întâlnit astfel de cazuri?
L.V.: Astfel de cazuri nu trebuie să le caut, sunt în jurul meu, nu puţine. Pentru că am lucrat câţiva ani la Yad Vashem, la arhiva şi institutul pentru păstrarea memoriei Holocaustului, am cunoscut mulţi oameni din a doua generaţie, veniţi să-i ajutăm să reconstituie traseul familiilor lor în diferite colţuri ale Europei. Mulţi încep să se intereseze abia după moartea părinţilor lor şi sunt cuprinşi de remuşcări la gândul că n-au avut suficientă curiozitate să afle cât mai multe amănunte despre cele întâmplate în timpul războiului sau despre viaţa lor înainte de război. La universitate mă întâlnesc nu o dată cu "a treia generaţie", cu nepoţii, acum studenţi, care îşi aleg pentru teza de masterat sau de doctorat tocmai acele subiecte legate de destinul bunicilor sau străbunicilor lor sub ocupaţia nazistă sau în Transnistria.

I.B.: Citind cartea ta populată cu oameni "neverosimili de buni" - mama ta, fratele, Iordan Chimet - cititorul nu poate probabil să nu se întrebe: cum se păstrează această bunătate de-a lungul unei vieţi grele, ca orice viaţă? Ce trebuie făcut?
L.V.: Pe Iordan Chimet l-am cunoscut târziu, în anii '90. Era un om bun, într-adevăr, dar oameni buni sunt mulţi. Chimet avea şi alte calităţi, mult mai rare. Era un poet al inocenţei şi libertăţii interioare cum rar am întâlnit, un intelectual care trăia - şi trăia în sărăcie! - numai pentru literatură, având cultul prieteniei şi al solidarităţii intelectuale. Era foarte ataşat, mi-am dat seama, tradiţiei creştin-ortodoxe şi în acelaşi timp alergic la orice formă de antisemitism. Mai mult, dezvoltase o specială simpatie pentru lumea evreiască gălăţeană în vecinătatea căreia a copilărit. Nu e de mirare că a fost luat drept evreu, având parte, din când în când, şi de agresivităţile de rigoare, despre care povestea cu un umor amar şi resemnat. A fost printre intelectualii români (puţini, aş zice) sensibili la tragedia deportărilor spre Transnistria, la care a fost martor, a scris eseuri admirabile pe tema responsabilităţii morale a intelectualilor, a pledat pentru revizuirea miturilor colective care generează ură, intoleranţă, xenofobie...

I.B.: Întâlnirea cu Tudor Vianu, petrecută la Iaşi, la facultate, narată cu sinceritate şi umor, ţi-a schimbat totuşi în vreun fel viaţa?
L.V.: Nu ştiu dacă mi-a schimbat viaţa, dar de vreme ce, după atâţia ani, îmi amintesc mereu această scurtă întâlnire înseamnă că a fost unul din acele "şocuri" faste pe care ţi le provoacă întâlnirea cu o mare personalitate care reuşeşte să-ţi trezească, prin simpla prezenţă, îndemnul de a nu-ţi irosi viaţa, de a-ţi împlini vocaţia - dacă o ai -, de a-ţi oferi un model de comportament şi chiar, cum se întâmplă uneori, o filozofie a vieţii.


Insuportabile sunt multe forme de antisemitism

I.B.: Care crezi că e cea mai insuportabilă formă a antisemitismului? Povestea cu colega de facultate care nu te înghiţea pentru că erai evreu, până s-a convins că nu eşti şi a aflat apoi că eşti - e o formă uşoară de antisemitism?
L.V.: "Light-antisemitism" adică? Aş distinge mai curând între preluarea "pe negândite" a unor clişee sau prejudecăţi antisemite, cum era cazul colegei mele, şi antisemitismul "cu argumente", cel care îşi construieşte, pentru uz propriu sau pentru a convinge pe alţii, o ideologie antisemită ad-hoc, cu argumente diverse: religioase, rasiste, politice etc. "Insuportabile" sunt multe forme de antisemitism.

I.B.: Poveştile pe care le spui în carte culminează cu acele secvenţe halucinante în care, la un sanatoriu de lângă Braşov, ai fost confidentul acelui şef de cuib legionar foarte bolnav - şi de plămâni, şi de ură.De ce ai făcut-o?
L.V.: Din curiozitate. Eram prima dată în intimitatea unui om care s-a hrănit o viaţă cu ură. E o şansă - nu crezi? - să afli "de la sursă" cum gândeşte un om care nu te cunoaşte, dar care, în alte împrejurări, te-ar fi ucis pe tine şi pe toţi ai tăi, fără să stea pe gânduri.

I.B.: Înainte de a emigra în Israel, în 1984, ai prins o parte din anii cei mai grei ai comunismului. Copiii tăi erau mici, cozile lungi şi grele, dar paginile în care vorbeşti despre existenţa de atunci au un soi de umor nostalgic. Iar visul în care ieşeai din bloc, coada la lapte era până în uşa apartamentului tău, şi exclamai fericit: "Nu mai trebuie să alerg! Eu sunt deja la coadă!" sună ca un banc foarte bun.
L.V.: Nostalgie nu am după cozile de atunci, chiar deloc. Pe de altă parte, erau episoade mult mai dure şi mai umilitoare decât coada la lapte. Am evocat acele cozi, pentru că erau cotidiene, îţi măcinau timpul şi nervii, te transformau într-o fiinţă obsedată de hrană, de procurarea săpunului şi a hârtiei igienice, provocau o regresie chinuitoare pe scara umană. E şi aceasta o formă de alienare.

I.B.: Cum te împaci de câţiva ani cu naveta Ierusalim-Bucureşti sau Ierusalim-Cluj?
L.V.: Nu fac chiar naveta, dar vin cam de două ori pe an în România. E o schimbare de "fus orar" psihologic cu care m-am obişnuit. La început mi-a venit mai greu, pentru că era o prea bruscă trecere de la lumea în care trăiesc acum la cea din care am plecat... şi înapoi. Îţi provoacă o derută... identitară: tu unde eşti, aici sau acolo? Pe urmă, cu timpul, îţi dai seama că trăieşti într-un teritoriu al tău, cu graniţe imaginare care includ ambele lumi.

I.B.: Cu ce ai vrea să rămână studenţii tăi de la cursurile de studii iudaice?
L.V.: Aş vrea să primească fiecare ce a căutat atunci când s-a decis să urmeze aceste studii; iar aşteptările studenţilor sunt variate: o iniţiere în istoria şi cultura evreilor, elementele de bază ale iudaismului, ale culturii evreieşti moderne, o introducere în evoluţia relaţiilor, atât de complexe şi de tensionate dintre lumea creştină şi lumea iudaică. Şi, poate, înainte de toate, o mai bună cunoaştere a istoriei comunităţilor evreieşti din România. Pentru mine, e şi un prilej de a cunoaşte şi dialoga cu tineri formaţi după căderea comunismului. E pasionant să urmăreşti schimbările de mentalitate, de percepţie a "evreului" şi a iudaismului, să vezi cum reacţionează la provocarea antisemitismului, din trecut şi de azi.


Cu graţia nu e bine să te obişnuieşti...

I.B.: Ţi-a provocat Ierusalimul vreo revelaţie? Cum e să trăieşti zi de zi în centrul lumii? Te obişnuieşti cu graţia?
L.V.: N-am trăit nici o revelaţie şi nici o experienţă mistică în "centrul lumii", dar poţi trăi şi laic fascinaţia acestui oraş, dacă ai antene culturale şi istorice pentru a percepe încărcătura mitologică şi religioasă a oraşului. Cu "graţia" nu e bine să te obişnuieşti, e mai bine s-o descoperi în răstimpuri, în... momente de graţie, preferabil pe calea poeziei. Mi-am amintit de o vorbă a poetei Ileana Mălăncioiu care a fost recent aici: "La Ierusalim îţi pui întrebări pe care nu ţi le-ai pus niciodată până atunci".

I.B.: La Ierusalim conduci de câţiva ani un cerc cultural, împreună cu Costel Safirman. Sunteţi amândoi pe cât de de calzi cu invitaţii români, pe atât de neobosiţi. Cât de multe ştiu românii din Israel despre România de azi? Cât de mult au rămas în trecut?
L.V.: Fiecare dintre cei veniţi din România are istoria lui, "bagajul" memoriei lui afective. Depinde când şi la ce vârstă a venit, care a fost motivarea deciziei de a părăsi România şi de a se stabili aici, în ce relaţie se află cu România de azi - e un subiect pentru un studiu sociologic. În genere, cred că "au rămas în trecut", cum spui, mai mult decât îşi închipuie ei, datorită legăturii cu limba română, adică cu limba lor maternă.

Să-ţi dau un exemplu recent. În septembrie, la Haifa, după o seară dedicată cărţii mele, urmată de un recital al poetei Aura Christi, am primit un mesaj electronic, semnat misteros numai cu iniţială. Reproduc un fragment: "Nu mă cunoaşteţi! Dar întâlnirea din Haifa a lăsat în mine un puternic ecou, pe care aş dori să vi-l împărtăşesc. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu un asemenea forum de când sunt aici în ţară, da, în ţara mea în care niciodată nu voi fi străină şi care întotdeauna îmi va fi "acasă", ţara în care continui să vorbesc româneşte la diferite ocazii triviale şi să abordez teme în diferite domenii. Şi totuşi, nişte corzi de a căror existenţă nici nu eram conştientă, au început să-mi vibreze în suflet, o senzaţie de "reîntoarcere la vatră". (...) Prin întâlnirea de duminică mi-am dat seama că limba este sângele sufletului, oriunde şi oricând, şi pentru această senzaţie copleşitoare vă sunt recunoscătoare...". Eu zic să ne oprim aici, pe această notă nostalgică a necunoscutei din Haifa.


(Interviu preluat din România liberă , ianuarie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer