Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Reflecţii cubaneze


Victoria Stoiciu

06.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am debarcat în Cuba cu speranţa vinovat pitită în suflet că mă voi întîlni, peste ani, cu lumea copilăriei mele consumate într-o Uniune Sovietică (R.S.S. Moldovenească) care se destrăma sub ochii mei de copil nedumerit. Am crezut cu fervoare în idealurile comunismului şi la 10 ani îmi doream cu disperare să mor pentru patria mea sovietică, împuşcată pe cîmpul de luptă sau torturată sălbatic de duşmanii capitalişti. Mai tîrziu, aceste visuri mi s-au destrămat împreună cu copilăria şi statul sovietic "monolit", iar întrebarea "Ce s-ar fi întîmplat cu mine şi idealurile mele socialiste dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi prăbuşit?" a rămas să atîrne retoric peste anii maturităţii. Mă roade gîndul că aş fi fost o activistă zeloasă şi fanatică.

În amurgul tropical, călătorind cu o maşină dinspre aeroportul din Havana către hotelul aflat la 60 km distanţă de oraş, un cubanez ne-a făcut cu mîna şi l-am luat în maşină. Negricios, slab şi desculţ, cu o căldare de plastic pe post de valiză cu lucruri personale, ne-a informat că merge să îndeplinească luna de stagiu militar obligatorie pentru fiecare bărbat cubanez, o dată la doi ani. L-am întrebat uimită de ce e nevoie de asemenea stagiu, iar răspunsul lui mîndru m-a propulsat înapoi, în copilăria mea sovietică: Para estar preparados de luchar contra nuestros enemigos, los americanos! ("Ca să fim pregătiţi să luptăm împotriva duşmanilor noştri, americanii!") Iată, mi-am zis, o lume în care există duşmani, ură de moarte, devotament şi înverşunare chiar din partea unui ţăran cu picioarele goale şi bătătorite, aşa cum pe vremuri ura şi eroismul se cuibăriseră în copiii de 10 ani ca mine.

Întîlnirea cu ţăranul cubanez m-a pus pe o pistă falsă, pentru că pe durata celor zece zile, cît am stat în Cuba, nu am mai regăsit la nici un alt cubanez acest patos naţionalist antiamerican. Nu am regăsit nici un fel de patos de orice altă natură. Atunci cînd sînt întrebaţi despre Fidel, chiar dacă el lider maximo nu a mai apărut de mult în public şi Raul îi ţine locul, cubanezii răspund evaziv, se laudă cu sistemul de sănătate, accesibil tuturor, cu securitatea care domneşte în ţară, spre deosebire de alte state din America Latină, cu şcolile şi lipsa analfabetismului, dar rareori vorbesc despre Fidel şi politică. O să auzi asta de la orice cubanez, o să vezi asta pe afişele uriaşe cu conţinut propagandistic plasate la fiecare cîţiva kilometri pe şoselele naţionale.

Există altceva însă care îmi aminteşte de copilăria mea sovietică. E un soi de solidaritate umană născută din sărăcie, din nevoile comune. Am luat o maşină de la un birou de închirieri auto, anunţînd persoana de contact de acolo că vom merge la Cienfuegos. Vădit dezamăgit, cubanezul îşi pune mîinile în cap: Ah, ce rău îmi pare că nu am ştiut din timp că veţi merge la Cienfuegos, aş fi mers şi eu cu nevasta, ea nu a fost niciodată acolo! Noţiunea de proprietate privată, ca şi cea de spaţiu privat sînt foarte vagi, dar asta nu din cauza succesului ideologiei comuniste, ci a precarităţii economice, a lipsei de resurse şi mijloace. În aceste condiţii, colaborarea şi capitalul social devin ingrediente esenţiale ale supravieţuirii. Menajera de la hotel ne povesteşte uluită întîmplarea a doi turişti canadieni care au ajuns să descopere abia în Cuba că sînt din acelaşi oraş şi locuiesc pe aceeaşi stradă. În Cuba toţi se cunosc, totul este la comun, toţi împrumută unul de la altul, iar dacă vecinul are telefon, tu nu ai nevoie de aşa ceva, poţi să încerci să cumperi un cuptor electric, pe care îl va folosi şi proprietarul telefonului.

După destrămarea URSS şi pierderea ajutoarelor, criza economică a fost foarte abruptă, astfel încît regimul a permis o uşoară descentralizare economică, arătînd o toleranţă relativă faţă de iniţiativa privată. Aşa-numitele paladares, restaurante domestice, mai există şi astăzi, dar sînt mai puţine, pentru că, speriat de pierderea controlului, el lider maximo a decapitat treptat o serie din măsurile reformiste de la începutul anilor '90, pentru a reimpune controlul de la centru şi pentru a evita polarizarea societăţii.

Cu toate aceste eforturi, societatea cubaneză nu este una egalitară. Privilegiaţii sistemului sînt cei care lucrează în turism sau au reuşit să dezvolte mici afaceri de succes avînd girul regimului. Vivian este ofiţer de relaţii cu publicul la un mare hotel destinat exclusiv străinilor, vorbeşte ruseşte pentru că a studiat la Baku, are o fată care studiază fizica la Havana şi locuieşte într-un apartament format dintr-o singură cameră, a cărui chirie costă 50 de dolari pe lună. Asta în condiţiile în care salariile lunare ale cubanezilor rareori depăşesc suma de 20-25 de dolari. Colegul ei, şi el angajat necalificat la acelaşi hotel, poartă un lanţ gros de aur la gît, un inel impresionant din acelaşi metal pe deget, plîngîndu-se că nu poate să invite în vizită la el acasă pe nimeni, în afara rudelor foarte apropiate. Motivul: şi-a dotat casa conform standardelor occidentale de viaţă, cu gresie, faianţă, parchet, TV color, iar acest lucru ar putea să atragă suspiciunile unor vecini răuvoitori şi să îi creeze probleme cu regimul, iscînd întrebări nedorite despre sursele de finanţare a amenajărilor interioare. Dacă nu faci parte din nomenclatură, prosperitatea este ilegală şi e mai bine să o ţii ascunsă. "Avem de toate aici în Cuba, climă bună, educaţie, sănătate, tot ce ne lipseşte este libertatea" - ne spune el.

Prosperitatea în stil cubanez este ceva foarte special, atîta timp cît din salariile obţinute legal un cubanez abia dacă îşi permite să plătească raţia alimentară lunară, care se rezumă la cantităţi modeste de fasole, orez, zahăr, făină, ceva pastă de dinţi şi foarte rar carne sau peşte. "Fidel consideră că să mănînci carne face rău sănătăţii cubanezilor" - afirmă sarcastic Raul, un alt cubanez, şofer de taxi, care estimează cam la 200 de dolari suma necesară unei familii de două persoane pentru un trai decent - adică de 10 ori mai mult decît salariul mediu al unui cubanez obişnuit. Raul se descurcă, evident avînd protecţia nomenclaturii - realizăm asta atunci cînd se salută cu toţi poliţiştii, de altfel numeroşi pe şoselele cubaneze, ocazie cu care ne anunţă că pe vremuri a lucrat şi el în poliţie.

Totul în Cuba reflectă existenţa acestui dualism, a unei societăţi în care tot ceea ce are legătură cu aspectele materiale ale vieţii este prilej de frustrare, încordare, duplicitate. Pînă şi existenţa unei monede duble - pe de o parte, peso-ul naţional, în care cubanezii îşi primesc salariile lunare şi, pe de altă parte, peso convertibil. Acesta din urmă are aproximativ aceeaşi valoare ca un dolar american şi este singura monedă cu care poţi cumpăra produse cum ar fi şampon, maioneză, ketchup sau poţi achita o masă la un restaurant rezervat turiştilor străini, care costă cît dublul unui salariu mediu cubanez. Deşi nu sînt mulţi, cubanezii nu lipsesc de la aceste restaurante.

Relativ puţin vizibilă pentru noi, care sîntem obişnuiţi să admirăm termopanele lui Năstase, nomenclatura cubaneză înstărită este o prezenţă şocantă prin comparaţie cu gloatele de ţărani cubanezi din adîncul insulei, unde nu există mijloace de transport suficiente şi unde poţi vedea localnici pe cai la tot pasul. În munţii din preajma oraşului colonial Trinidad de Cuba ne-am oprit pentru a admira vederea superbă: Marea Caraibelor unduindu-şi apele la orizont. Alături de noi era parcată o Skoda Octavia nou-nouţă strălucind sub soarele tropical ca un peşte oceanic, din care a ieşit un cuplu îmbrăcat elegant, cu trupuri bine făcute, cu bijuterii şi ceasuri de lux, pe care i-am crezut a fi turişti spanioli. Eh, nu, erau cubanezi, cubanezi nativi din nord-estul insulei, care făceau turism în week-end!

Un număr foarte mare de cubanezi lucrează în Miami, iar banii trimişi acasă reprezintă unul dintre pilonii economiei cubaneze, alături de ajutoarele lui Chávez, "moştenitorul" istoric al rolului URSS de protector şi finanţator al regimului castrist. Banii trimişi acasă de cubanezii migranţi se ridică pînă la 1 miliard de dolari pe an, aşa că orice cubanez empatizează şi e familiar cu răspunsul la întrebarea noastră pusă sub formă de glumă: ştiţi ce face un român cînd rămîne fără bani? Schimbă 100 de dolari! Florida este un fel de Cuba fără Fidel, obişnuiesc să spună cubanezii.

Incursiunea în miezul vieţii comuniste cubaneze a fost pentru mine o excursie ştiinţifico-fantastică într-o viaţă virtuală, care în alte circumstanţe istorice ar fi putut reprezenta viaţa mea de toate zilele. O incursiune care îmi risipeşte dubiile referitoare la posibilul meu traseu de activistă comunistă. Mi-e destul de clară soarta idealurilor mele sovietice, deja puternic contrazise în perioadele de muncă voluntară în colhozurile sovietice, cînd colegii mei, laolaltă cu profesorii care la ore ţineau discursuri despre Lenin şi Marx, îşi burduşeau genţile cu merele sau prunele de care eu nu îndrăzneam să mă ating pentru că făceau parte din averea poporului sovietic. În Cuba, aproape toţi au cam renunţat la aceste idealuri, iar dovada cea mai bună este comportamentul lor subversiv, orientat către soluţii de supravieţuire şi către păcălirea sistemului, cum făceau şi profesorii mei pe vremuri. Nu trebuie să fii nici foarte educat, nici disident politic pentru a-ţi aduce contribuţia individuală la opera subversivă a poporului cubanez: e suficient să nu îţi ajungă raţia alimentară lunară, ceea ce nu e deloc complicat.

Slăbiciunea comunismului cubanez vine din incapacitatea de a crea legături sustenabile între ideile promovate şi realităţile cotidiene, iar atunci cînd se încearcă realizarea acestui obiectiv prin forţă, rezultatul este o putrefacţie lentă şi chinuitoare a sistemului, dublată de apariţia tenebroasă a unor sub-sisteme care paralizează funcţionarea corpului în interiorul căruia s-au dezvoltat. Explozia acestora este împiedicată doar de teroare, de aceea, în aceste zile soarta comunismului cubanez este mai nesigură ca oricînd. Fidel se bucură, mai ales în rîndul generaţiei mai în vîrstă, de o autoritate izvorîtă din legenda şi din legitimitatea pe care i le conferea, pe bună dreptate, rolul său determinant în istoria revoluţiei cubaneze. Era un fel de zeu care, chiar şi atunci cînd era detestat, impunea o frică sacră. Puţin probabil că acest lucru se va repeta în cazul lui Raul Castro, dar mai ales în cazul celui care îi va urma. Pentru a împiedica explozia unui regim încordat la maximum, agresat de imaginile abundenţei capitaliste, oricine ar veni la conducere va fi obligat să se facă popular prin alte mijloace decît coerciţia. Nebeneficiind de aura mistico-înfricoşătoare a lui Fidel, el nu îşi va putea cîştiga popularitatea decît prin măsuri de relaxare a sistemului. Unde duce asemenea relaxare ne-a arătat clar, acum aproape 20 de ani, perestroika sovietică.

(Articol preluat din Dilema Veche, martie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer