Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de Spania - Madrid


Carmen Muşat-Coman

29.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Avionul de Madrid e, bineînţeles, plin de români care se întorc la muncă în Spania. Puţin cam gălăgioşi dar pun totuşi agitaţia lor pe seama neliniştii de a pleca din nou de pe tărâm cunoscut spre cel al hazardului. Deşi, în cazul lor, cine mai ştie unde e "acasă"? Iar cei ce călătoresc cu avionul şi-au făcut o oarece situaţie în Spania, necunoscutul şi-a mai pierdut din faima de sperietoare... Lângă mine, o doamnă de vreo 45 de ani îmi povesteşte despre sistemul de învăţământ din ţara adoptivă: în fiecare săptămână primeşte o scrisoare de la şcoală care o informează despre situaţia şcolară a băiatului ei de 16 ani. "Nu prea-i place şcoala, nu ştiu ce-o să mă fac cu el, a repetat un an. Zice că o să se întoarcă în România, că nu-i place în Spania. Cu fata n-am probleme." Îşi frământă mâinile cu degete boante, cu manichiura proaspăt făcută dar care nu poate ascunde urmele muncii fizice şi priveşte pe hublou, ca şi cum acolo s-ar afla răspunsurile întrebărilor ei.

Madrid... Am ezitat. Să mergem, să nu mergem, eu şi soţul meu? Să aşteptăm să mai treacă valul de antipatie faţă de emigranţii români? Şi dacă mâine va fi la fel sau mai rău? Avantajul e, când nu cunoşti limba ţării şi nici interlocutorii nu ştiu engleza sau franceza, că-ţi poate sări în ajutor un concetăţean. Sau poate că nu, fiindcă singura care a încercat să-mi deschidă fermoarul genţii era o româncă, la semaforul de lângă hotel, capătul străzii Atocha. Sistemul era ingenios şi tocmai de aceea n-am să-l dezvălui aici, deşi cei care operează în domeniu cred că deja l-au perfecţionat.

Până la hotel, de la aeroport, am călătorit cu metroul. Puteţi spune ce doriţi, dar mie-mi plac metrourile. În discuţie nu intră cel bucureştean, îmi pare rău. Însă metroul unei alte capitale europene este, pentru mine, inima acelui oraş. E viu, colorat, într-o continuă mişcare, cu oameni atât de diverşi. Femeia cu căruciorul sau negresa care ascultă muzică la căşti. Tânărul în costum sau cuplul de turişti germani. Metroul madrilen e aglomerat dar nimeni nu-l îmbrânceşte pe cel de alături, nimeni nu-ţi încalcă spaţiul personal. Nimeni nu e încruntat şi nimeni nu vorbeşte tare în afara celor trei bărbaţi. Români.

Hotelul e aşezat strategic, în Madridul Bourbonilor, la doi paşi de Muzeul Prado, Centrul de Artă Regina Sofia, pe strada Atocha. Strada Atocha, în al cărei capăt se află gara reconstruită, ca şi cum nimic n-ar fi fost, cu sera impresionantă cu palmieri înalţi şi vegetaţie demnă de o Grădină Botanică.

Picături fine de la aspersoare-mi ajung pe chip în timp ce mă fotografiez cu mâinile larg deschise şi cât pe ce să intre în cadru şi poliţista care, cu un îndemn scurt, îi scoală de pe bănci pe cei ce se-ntind ca într-un pat. Pe colegii ei îi voi regăsi mai departe, la controlul riguros, tip aeroport, la trecerea pe peron, pentru a lua trenul spre Toledo, două zile mai târziu. Spaniolii au învăţat lecţia terorismului iar palmierii nu fac decât să-ţi amintească faptul că de la rai la iad e doar un pas.

Ca orice turist, îmi propun să vizitez obligatoriu câteva obiective celebre şi unice. Încep cu Palatul Regal şi vântul flutură steagul de pe palat în timp ce urc treptele din marmură de Toledo şi mă imaginez la masa cea lungă din sufragerie, sau mai degrabă pe unul dintre cele două tronuri străjuite de doi lei. Nu ai voie să faci fotografii dar reuşesc să păcălesc vigilenţa supraveghetorilor pentru două cadre, iar la al treilea îmi atrag o muştruluială serioasă, ca de copil care a făcut cu bună ştiinţă o boacănă: "Eee, sorry, sorry". Adică: "Turistă căpoasă!" Păcat. Aş fi vrut să fotografiez şi peretele placat cu porţelan, dar tot e bine, mai ales că m-am ales cu o vioară Stradivarius. Şi o masă de biliard.

Şi cu o demonstraţie organizată pe strada Atocha. Pe strada strâmtă, demonstranţii înaintează liniştiţi, cu bannere, imaginea e asemănătoare celei de pe la noi, cu poliţişti, Salvare, numai că în spatele grupului o maşină a salubrităţii şterge rapid cu periile rotitoare orice semn al trecerii manifestanţilor. În urma lor, strada îşi recapătă libertatea şi curăţenia iar viaţa merge mai departe.

Şi bineînţeles că vreau să ajung şi în Piaţa Spaniei, loc de întâlnire a românilor dar poate că şi l-au schimbat între timp căci nu văd decât turişti care se caţără pe măgarul lui Sancho Panza, iar Don Quijote pare a râde de neputinţa oamenilor de a-i călări calul. Cât despre Cervantes şi obeliscul din piatră... Cervantes pare a fi umbrit de faima propriilor creaţii. Privind Girafa, multă vreme cea mai înaltă clădire de beton din lume şi Turnul de 26 de etaje, gândesc că poate că de-asta vin românii aici, în Piaţa Spaniei, pentru că aceste două clădiri din beton seamănă oarecum cu Casa Presei (cel puţin aşa mi se pare, printr-o asemănare forţată).

Românii sunt însă în Parcul Retiro, mulţi, foarte mulţi, tineri de 20 de ani sau familişti care filmează peştii imenşi, vedete care înghit bucăţile mari de pâine aruncate în lacul din faţa Palatului de Cristal. Par a se fi obişnuit cu oamenii şi nimic nu-i sperie, doar pe mine mă ia prin surprindere jetul fântânii arteziene ce ţâşneşte brusc din mijlocul lacului. Peştii continuă să se îmbulzească în jurul jumătăţilor de pâine iar eu trec mai departe, îi plâng pe cei ce stau la coadă la bărci - iată, văd şi eu o coadă mai mare ca în România - şi mă îndrept spre Monumentul lui Alfonso al XII-lea, pe ale cărui trepte mă aşez câteva minute, spre a mă încălzi la soare precum o reptilă.

Am nevoie de ceva odihnă pentru că a doua zi, sâmbătă, voi bate la pas celebrul Prado şi Centrul de Artă Regina Sofia. Încep cu ultimul şi, aşteptând să se facă ora 10, ora deschiderii muzeului, ne fotografiem (eu şi soţul meu), în faţa Centrului. Americanul pe care-l rugăm să apese pe butonul aparatului ne zice: "Cheese" şi ne trezim rânjind cu gura până la urechi. Avem noi aşa, o toană: ne fotografiem în peisaj, ca amintire palpabilă că am fost acolo, nu din snobism ci pentru a regăsi oarecum starea de atunci. Altfel am fi cumpărat vederi.

Sâmbăta şi duminica intrarea e liberă, şi îi invidiez pe spanioli pentru că-şi permit să ne ofere acest dar. Sunt cozi şi aici şi la Prado, nu au nici o legătură cu gratuitatea, ar fi fost cozi şi dacă ar fi trebuit să-ţi cumperi bilet. Trec de controalele temeinice, gen aeroport, ca într-un muzeu ce se respectă, şi păşesc în sălile muzeului curioasă şi cu privirea nesătulă, deşi ştiu că până a doua zi dimineaţa multe imagini ale tablourilor se vor amesteca, le voi confunda, dar nu contează, câteva tablouri celebre vreau să văd cu tot dinadinsul. Picasso şi Dali sunt aici, lângă mine, Femeia în albastru a lui Picasso îl reneagă ea însăşi pe pictor, încruntată, şi rămân minute în şir în faţa Guernicăi. Apoi urmăresc etapele creării tabloului, fotografiile atelierului cu marea operă pe perete, ştersăturile şi adăugirile, furia pictorului... Revin la tabloul final, revăd schiţele, mă întorc la Minotauromaquia unde regăsesc parte din simboluri. În altă sală e Miro, apoi marele Dali, cu Marele masturbator, Fată la fereastră, Ceasurile moi - aflu ulterior că acesta e la New York (?)...

La Prado controlul e reluat, Goya, Rubens cel atât de prolific sau poate doar profitor ce adăuga o tuşă finală la munca discipolilor, un cameleon, şi, bineînţeles, El Greco, Caravaggio. Istorii întregi pe care nu am cum să le acumulez în prea scurtul timp, rămâne doar nostalgia de a călca pe culoarele faimoase, câteva imagini celebre rămân în memorie, cele deja ştiute, ar trebui revenit, ca la Luvru, iar şi iar, dar poate într-o altă viaţă. Şi totuşi, m-am simţit mai bine în Centrul de artă Regina Sofia şi n-aş putea spune de ce. Nu mai e timp şi pentru Muzeul Thyssen-Bornemisza, la urma urmei nu e maraton, dar mi-ar fi plăcut să văd Arlechinul cu oglindă al lui Picasso.

Următoarea zi, duminică, e a spaţiilor deschise. A Pieţei Mayor, unde se strâng elementele gardului mobil ce-au demarcat locul unui spectacolului abia încheiat, bucăţi de fier care fură din grandoarea pieţei. În faţa pereţilor pictaţi ai Casei de la Panaderia o femeie mă îmbie să cumpăr cu doi euro nişte magneţi care fac un zgomot stresant când sunt aruncaţi în aer. Se pare că ar avea un rol liniştitor. Sau poate că n-am înţeles bine, era invers? De jur împrejur, cafenele şi magazine de suveniruri. Sub o arcadă, o domnişoară îmbrăcată în rochie roşie, tradiţională, îşi oferă zâmbetul contra cost celor ce se fotografiază cu ea, de regulă turişti singuri. Un acordeonist aici, unul dincolo, trei muzicanţi ceva mai departe, lângă mesele aflate pe trotuar. Cine a zis că nu ai motiv de mândrie când îţi vezi compatrioţii contribuind la crearea unei atmosfere destinse a turiştilor?

Gran Via va fi animată mai spre seară dar nici acum nu e de ignorat, pas la pas, şi nu ratez o fotografie cu Fuente de Cibeles, inaccesibilă precum zeiţa ce-i dă numele şi cu Puerta de Alcala, fosta poartă de intrare în oraş. Îmi plac fântânile arteziene ale marilor oraşe, poate pentru că noi avem atât de puţine şi amplasate în spaţii meschine. Pe Columb îl regăsesc în Piaţa de Colon, după numele-i spaniol, cu coloana spiralată şi patru monumente din beton cam masive şi nepotrivite, sau e repulsia mea faţă de tot ce înseamnă beton masiv, dar în pasajul de sub Coloană, ce adăposteşte Centrul Cultural refac, pe marele perete, traseul lui Columb spre America.

Cu metroul, mon amour, ajung la, se poate altfel? Plaza de Toros de Las Ventas. Piaţa e animată de vânzători cu tarabe şi turişti ce aşteaptă deschiderea casei de bilete, în timp ce privesc decoraţiunile din plăci de ceramică ale galeriilor exterioare. Să vii la Madrid şi să nu mergi la coridă e, poate, ca o călătorie la Paris fără să urci în Turnul Eiffel. Şi să asişti la o coridă e o bună dovadă, dacă mai e nevoie, a existenţei animalicului din noi pe care civilizaţia îl satisface în alte forme. Urc treptele înguste de ciment, spre tribuna tot din ciment unde-mi aşez pernuţa din vinilin, obţinută contra cost. Toate tribunele sunt din ciment, nu există scaune, ci numai şiruri lungi din ciment, probabil o tradiţie. Treptat, în timp ce soarele se retrăgea, ca pentru a lăsa loc altui spectacol, arena s-a umplut cu turişti, mulţi turişti dar şi cu localnici cam de vârsta a doua care aveau, desigur, abonament. Cei care veneau cu pernuţa de acasă. De ce să revii la o coridă, iar şi iar? m-am întrebat. Am înţeles la sfârşitul ei de ce.

Pe rândul din faţa noastră, un grup de turişti japonezi îşi ocupă locurile, gălăgioşi. Un vânzător ambulant trece cu o cutie veche din tablă, precum cutiile lustragiilor, dar pe care e inscripţionat numele unei băuturi răcoritoare celebre. Din când în când se opreşte lângă un cunoscut, îi strânge mâna şi schimbă câteva vorbe. Se va retrage în timpul coridei spre a reveni în pauze.

Prima intrare în scenă e un tur al celor trei matadori, împreună cu echipele lor. Călăreţi pe cai legaţi la ochi şi cu scuturi în care se vor opri coarnele taurilor înfuriaţi, primii care intră în scenă şi obosesc taurul, apoi cei care vor înfige suliţele - banderillas - în spatele taurului, cu acelaşi scop şi, în final, vedetele coridei, matadorii care, în somptuoase traje de luces (costum de lumini) vor da lovitura finală, de maestru, spectacol absolut.

Cu naivitatea-mi uneori foarte aproape de prostie, recunosc că am crezut că taurul este anesteziat. Mi-am spus că e un truc, că sabia e precum cea de la bâlci, falsă şi intră-n teacă. La prima lovitură de suliţă, când aceasta a rămas atârnată de spatele taurului, de unde se prelingea o dâră de sânge, am întors capul în cealaltă parte şi am avut o senzaţie de greaţă. În faţa mea, trei japoneze au scos un vaiet lung, sfâşietor, îngrijorat. Mi-am spus că am să plec dar mi-a fost ruşine, o ruşine amestecată totuşi cu curiozitate. Am rămas. Când numărul suliţelor a ajuns la opt, în scenă a intrat matadorul, eroul. Faţă-n faţă, în arenă, taur şi matador s-au privit şi cel de-al doilea a început spectacolul propriu-zis. Cu gesturi ample, sigure, mânuia capa ca într-un dans şi toată confruntarea lui cu taurul era un spectacol al morţii. Urale şi fluierături îi însoţeau gesturile, când capa mângâia trupul taurului şi interjecţii de îngrijorare îl susţineau când se apropia primejdios de mult de adversar.

Când al doilea taur a fost târât din arenă, ca un trofeu, şi în urma-i îngrijitorii au venit şi au greblat în nisip dârele mari de sânge, naivitatea mea s-a spulberat. Era prea târziu însă pentru a mă mai indigna, căci mă prinsese spectacolul. În faţa mea, cele trei japoneze chiuiau şi aplaudau, şi nu mai aveau nimic din aerul înfricoşat de acum o jumătate de oră. Excitaţia le ridica de pe bancă. În arenă, matadorul îşi sfida duşmanul, stând pe loc, fluturând uşor capa roşie, şi întorcându-se cu graţie pe călcâie când acesta se repezea asupra bucăţii de mătase. O dată, de două ori, "Ole!". Se răsucea graţios, ca într-un vals şi, în spatele lui, la o jumătate de metru, taurul rămânea mirat câteva secunde, cât matadorul îşi primea aplauzele.

Două ore mai târziu, oamenii din tribune îi aplaudau, chiuind, fluierând, pe cei trei matadori care făceau turul de onoare. Ne dureau palmele, eram toţi în picioare, excitaţi de sânge şi de spectacolul morţii. Şi atunci am înţeles de ce revii şi revii la coridă. Pentru că beţia sângelui e ancestrală şi se manifestă în ciuda tuturor semnelor de civilizaţie. Totul e să i se dea ocazia să se dezmorţească. Te vei trezi chiuind şi aplaudând alături de alte mii de oameni, aşa cum, în urmă cu două mii de ani, strămoşii tăi aplaudau sângele gladiatorilor, la Colosseum. Nu s-a schimbat nimic, între timp. Câteva staţii de metrou mai departe, oamenii chiuiau şi fluierau alţi zei, într-o arenă la fel de mare: Real Madrid avea meci.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Madrid..
    L., 27.05.2010, 10:02

    Un articol extrem de interesant.Madrid este orasul meu preferat,plin de viata,culoare si oameni.Da,oameni,oameni veseli,sociabili,fara prejudecati.
    Referitor la corrida,spaniolii se bucura vazand asa ceva.Pot afirma ca nu sunt de acord,dar traditia cere a fi respectata.
    Felicitari pentru articol!

Spacer Spacer