Copacabana

Primul lucru care ni s-a spus, dimineaţa, la Rio de Janeiro a fost: "Jos bijuteriile!". Doamna consul, care altfel era deosebit de amabilă, nu glumea. Şi eu, şi soţia am rămas cîteva secunde cu gurile căscate, după care, în aşteptarea detaliilor, am sorbit o gură de cafea aburindă. Ştiţi, cafeaua braziliană e destul de bună.

Problema - ne-a explicat cu o anume pedanterie doamna consul - rezidă în faptul că locuitorii din Rio (vreo douăzeci de milioane, nu mai mulţi) sînt cam săraci, ceea ce îi face să scaneze de la o poştă bancnotele, monedele, lănţişoarele, broşele, brăţările, inelele şi tot ce se întîmplă să porţi. N-are nici un rost să interacţionezi cu ei din puerila plăcere de a avea în buzunar portofelul ticsit sau de a-ţi arăta, printr-o verighetă, iubirea conjugală. Nu chiar ţinuta adamică trebuie s-o ai, dar una, aşa, mizînd pe simplitate, austeritate, sărăcie estivală. O pereche de şlapi, una de pantaloni scurţi şi un tricou de unu, maximum doi dolari americani. În fond, ce-ţi trebuie mai mult? La Rio, în februarie 2000 cînd am fost noi, erau între 40 şi 45 de grade Celsius.

Am fost înţelepţi şi am ascultat sfatul prietenesc al doamnei consul. Singurul accesoriu pe care m-am încăpăţînat să-l port a fost ceasul de la mînă, primit de la Valeriu Cristea. Iar în buzunar n-aveam de regulă mai mult de douăzeci de dolari. Vreţi să mi-i furaţi? N-aveţi decît. Doar n-o să flămînzesc eu toată ziua din atîta lucru.

Şi a fost bine. N-am avut nici o păţanie, pînă în acea zi cu ghinion, în care mai toate ne-au mers pe dos. Mai întîi am coborît, din greşeală, la altă staţie şi am ajuns pe Copacabana într-un alt sector. Stors de căldură, abia aşteptam să mă strecor printre valurile înalte cît casa, numai că am simţit în aer o vibraţie curioasă. Un fel de semnal subliminal al primejdiei. Cînd un negru musculos s-a apropiat de mine şi mi-a oferit o Coca-Cola, n-am înţeles nimic. Căldură mare! Cînd, apoi, am văzut în apă un negru şi un alb, ca în reclamele Benetton, dar uniţi într-un sărut pasional, mi-am dat seama în ce bucluc intrasem. Nimerisem, pe imensa plajă, în sectorul homosexualilor. Norocul meu a fost că o aveam pe Alina alături - care, chiar şi cu un zîmbet ironic, mi-a fost alături la greu. Într-un minut ne-am reechipat (perechea de şlapi, pantalonii scurţi, tricoul de unu-doi dolari) şi-am şters-o spre un sector cîîît mai îndepărtat.

Pe la orele după-amiezii tîrzii, începusem să credem că, dincolo de amuzanta întîmplare, va fi o zi minunată, aşa cum fuseseră toate celelalte. Băieţii jucau fotbal pe plajă, ca de obicei, fetele erau absolut minunate indiferent ce făceau, copiii mici cu slipi pe ei (fiindcă brazilienii, în pofida prejudecăţilor noastre, sînt extrem de pudici) se jucau în nisip ca toţi brotacii din lume. Totul era cum trebuie să fie în Paradis. Aşa că, atunci cînd consoarta care mă salvase m-a rugat să stăm să vedem apusul soarelui, n-am putut s-o refuz. Încălcam astfel un al doilea avertisment al doamnei consul, care suna: "plecaţi de pe Copacabana la apusul soarelui!". Dar avertismentul avea o doză de imprecizie. Să plecăm înainte să apună, în timp ce apune, sau imediat după ce apune? Era treabă de cîteva minute. Ne-am strîns frumos lucruşoarele şi, cu un ochi la pescarii aflaţi la cîteva zeci de metri de noi, aşteptam căderea magnifică a soarelui în Ocean.

Exact atunci, cu puţin înainte de apus, a apărut un băiat care s-a apropiat de noi şi mi-a cerut, sfios, o ţigară. Dacă aş fi fumător, i-aş da oricui i-ar arde buza o ţigară din pachetul meu; mai ales unui brazilian sărac, pe o plajă din Rio. Am încercat să-i spun asta puberului care se apropiase sfios de noi, dar n-am mai avut timp. În secunda următoare, m-am trezit cu mîinile presate pe nisipul cald şi cu două cuţite cu zimţi la gît. În jurul nostru apăruseră, nu se ştie de unde, vreo zece-doisprezece bărbaţi, de diferite vîrste, care păreau să ne jefuiască. Am văzut multe filme cu scene din acestea, dar, cînd ţi se întîmplă chiar ţie, nu poţi să-ţi crezi ochilor şi urechilor.

Eşti cumva în afara afacerii, a evenimentului care, totuşi, te consumă. Nu înţelegi ceea ce trăieşti - decît după un timp, atunci cînd te dezmeticeşti. Nu mi-a fost deci deloc frică, n-am avut timp să-mi fie frică. Băieţii au scotocit prin rucsac şi ne-au luat dolarii (realii) pe care-i aveam, în timp ce eu le spuneam: "Do you want my money? OK, take the money!...". Ştiu, ştiu că voi v-aţi fi luptat cu toţi cei zece pungaşi deodată şi i-aţi fi biruit, într-un final glorios. Numai că şi nevastă-mea, şi eu avînd nişte cuţite la gît, chiar n-avea rost să fac pe nebunul.

Cînd însă unul dintre hoţi, cu mişcări aproape mîngîietoare, mi-a scos ceasul de la mînă, mi-a sărit ţandăra. Enervat şi inconştient totodată, cu mîna deodată liberă i-am bătut obrazul, spunînd, într-un esperanto expresiv: "Memory from my padre!". În acel moment, şeful care superviza totul, un tip la vreo patruzeci de ani cu şcoala vieţii imprimată pe chipul de mexican, a intervenit şi l-a certat pe lacomul lui subaltern. Iar acesta, supus, mi-a dat ceasul înapoi!

După care au dispărut. Totul durase nu mai mult de trei minute, incluzînd apariţia şi dispariţia grupului. Ne uitam năuciţi unul la altul, eu şi romantica mea soţie care îşi dorise să vadă apusul de pe Copacabana, încercînd să pricepem ceea ce tocmai ni se întîmplase. Nici de data aceasta n-am avut însă timp: au apărut instantaneu doi tineri care au început să ne compătimească. Fuseseră martori, dar, vedeţi voi, oameni buni, nimeni nu se bagă pentru nimeni aici, la Rio. Doar armata uneori mai intervine. - Ce-o să faceţi acum, mergeţi la Poliţie?, ne întrebau. - Altă treabă n-am?, le-am răspuns, vreau să mă car, mi-a ajuns pe ziua de azi. Dar nu mai aveam nici un dolăraş pentru autobuz. - Nu vreţi să vă ducem noi cu maşina?, s-au oferit ei imediat. - Ba sigur că da, şi o să vă rămînem îndatoraţi.

În drum spre Consulat am stat mai mult de vorbă cu ei. Erau amîndoi foarte religioşi şi ne bombardau cu precepte ale domnului Jesus, care a pătimit pentru noi toţi. Ştiam asta, nu era nevoie să mi-o explice aceşti naivi complici cu bandiţii care tocmai ne jefuiseră. Cînd le-am spus de unde vin şi cu ce mă ocup, s-au făcut deodată palizi, cu tot tenul măsliniu. - Şi o să scrieţi despre ce vi s-a întîmplat aici? Le-am răspuns: - N-o să scriu, fiindcă lucruri din acestea se întîmplă peste tot în lume, inclusiv în ţara mea. Bravii patrioţi s-au înseninat îndată şi au început să ciripească între ei; iar eu mi-am ţinut promisiunea timp de opt ani.

La despărţire, în faţa Consulatului, ei mi-au dăruit o Biblie în portugheză, cu însemnări făcute pe multe pagini; iar eu le-am dat, cu un gest de asemenea creştinesc, şapca de pe cap. Deasupra oraşului, Isus Cristos, figura divinumană care mă fascinează de atîta timp, stătea cu braţele larg întinse pe crucea lui de piatră, privindu-ne şi înţelegîndu-ne pe fiecare în parte.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, martie 2008)