Dacă trăieşti, trebuie să trăieşti simplu
Dacă iubeşti, să iubeşti cu toată inima,
Dacă eşti prieten, să fii prieten adevărat până la moarte,
Dacă ţi-ai dat cuvântul, să-l ţii pentru eternitate,
Dacă nu abandonezi, vei putea,
Dacă doreşti, vei reuşi,
Trebuie doar ca totul să fie cinstit.
Mulţumim Mihail Afanasievici! Bulgakov trăieşte, Woland, de asemenea!
Bulgakov este nemuritor.
Ave Satanas!
Am trăit o viaţă, dar nu am devenit mai înţelepţi,
Am trăit o moarte, dar nu am devenit mai [cuvântul final a fost şters]
Aici este iadul tău, tu ştii că nu există drum de întoarcere. Bea-ţi otrava, Pontus Pilat.
Behemoth, salutări de la...
P.S. Salutări tuturor Maeştrilor şi Margaritelor. Iubiţi-vă.
Trăiţi din emoţii, iubiţi ceea ce este de iubit. [Semnat] Ponovna (aproape Margarita)
Totul va fi bine, lumea este zidită pe asta.
Nu scriu aici numele, ci sufletul, căci Woland vede, el nu te va sufoca, ci te va mângâia şi te va face să râzi, iar Dumnezeu te va ierta şi va îndrepta totul.
Vecinul este cel mai bun prieten al omului [pe perete sunt nişte urme de labe de motan]
Forţa să fie cu voi!
Ei despică în două jumătăţi sprâncenele şi străzile cu trupul lor puternic,
ei merg înainte, ei sunt ca o avalanşă, oricare se potriveşte,
iar tu, aşa cum ai dorit, eşti pumnul care spage zidul de carton şi în viaţa trecută.
Într-o zi El se va întoarce din nou şi atunci frica îşi va face din nou sălaş în inimile voastre, picioarele vă vor amorţi şi toate lucrurile în care aţi crezut vor dispărea.
Moartea merită ca să trăieşti, iar dragostea merită ca să aştepţi.
Unde eşti, Maestre? De ce nu mai scrii? Vino şi salvează-ne.
Am zburat. [Semnat] Margot
Fiecare are tramvaiul său, important este ca el să nu te calce.[Semnat] Annuşka
Unde umblă Maestrul meu? [Semnat] Margot
Suntem fericiţi că suntem împreună, că suntem aici, pentru că de-abia aici înţelegi ce înseamnă timpul şi ce însemnăm noi.
Tramvaiul e o chestie ca lumea. Berlioz
A-i căuta pe cei pe care-i iubeşti, acesta este sensul. Nu te cunosc, dar nu voi părăsi calea, acea cale care mă duce către tine, care îmi desface esenţa. Nu o cunosc pe cea care a promis că va trăi prizonieră. Şi voi trăi oricum.
Securea războiului s-a acoperit de un strat de praf, iar pipa păcii nu o mai fumez, şi gândurile ce-mi aduceau inspiraţia s-au prăbuşit toate într-o gaură neagră.
Vis auriu, tu eşti Dumnezeul care a plecat pe calea stelelor veşnice, deasupra spaţiilor, munţilor severi. Ar trebui să te aşezi în genunchi în faţa lor, să nu te ruşinezi nici de cuvinte, nici de lacrimi, întrucât cel care a iubit a fost şi acela care te-a răstignit.
N-avem pace nici sub lună.
E bine să fumezi iarbă.
Rusia 1937
În gâtlejul meu trăieşte o alee.
Charlie Chaplin trage în plin, scuipă pe duşumea şi tace.
Ivan Bunin merge la film şi pe coapsele iubitei sale îşi scrie nuvelele.
Pe ecran se vede un film porno, dar nu vom spune asta copiilor.
Imaginaţia este asemeni unor fuste care zboară ca evantaiele în sus,
regretul că nu ai zburat fără a te îndoi.
Este ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi.
Fie şi pentru o secundă şi tot nu ai să uiţi aceasta.
Aşa cum steaua se îneacă în ocean,
Aşa cum valul se sparge de stâncă,
Aşa de puternic să iubeşti,
Să iubeşti aşa cum ştii,
Atât de puternic cât poţi,
Şi să te topeşti ca ceara unei lumânări,
Şi să asculţi aşa cum vântul este pretutindeni,
Unde am fost împreună cu tine,
Pentru că nu te voi găsi niciodată.
Cu tine îşi petrec nopţile 39 de primăveri fără să fie vreo îndoială.
Mulţumesc pentru purificare.
Viaţa este cea mai mare revelaţie a morţii.
Dumnezeu şi Diavolul sunt Unul.
Numai dragostea naşte fericire.
Bulgakov e tare!
Pe cerul Londrei am visat un sărut lung, zburam şi nu ne ţineam de mână, care din noi va cădea cel dintâi. Ne-am lovit de Tower Bridge şi dimineaţa aveam să aflu ceea ce am de aflat, tu vei afla mai târziu. Nu există nimic mai preţios ca aceste cuvinte.
Domnilor locatari, oare sunteţi chiar atât de limitaţi încât să acoperiţi cu vopsea ceea ce scrie aici?
Înot în şoaptă şi traversez curtea, ca să ascund în buzunar o cheie, cheia de la existenţa mea. În cerul meu este o tăcere a nimănui.
Moarte fascismului!
Fumatul este moarte. Moartea este vis. Vis înseamnă sănătate.
Pisica vrea să fumeze.
Eşti un prost, pentru că nu vezi cât de mult te iubesc. Eşti un egoist, pentru că nu mă bagi în seamă şi mai şi râzi de mine. Iar eu aş putea să te fac să fii cel mai fericit om din lume.
Aha, aţi vopsit pereţii! Dar niciodată nu veţi putea acoperi cu vopsea sufletele noastre!
Bulgakov forever. Este întotdeauna în mine, este o parte a sufletului meu.
Fetele întunecate se ofilesc în parâme de corăbii.
Îşi înnoadă cu noduri marinăreşti sufletele,
Un soare negru. Mi-e teamă să mă uit la tine,
Simt ceva amar în aer.
Tu îţi dai foc la palme,
Soarele negru arde sub noi pământul,
Rămâi pe cer. Nu trebuie. Rămâi pe cer.
Fuck this world
Fuck this life
Moartea merită ca să trăieşti, iar dragostea merită ca să aştepţi.
A căuta pe cel pe care-l iubeşti, acesta este sensul.
If you will ask me who I am?! I will say I am who you were waiting for all your love
My life doesn't have a point without him. Why
No fate!
I'm lord Voldemort
Love lying, entouching
Bare grace misery
Crowning the moment
Bare grace misery
This is what I am
Bare grace for the end of days
God's undead
But I'm not a slave
to a god that doesn't exist
But I'm not a slave,
to a world that doesn't give a shit
Chance for immortality
I don't believe in God, but he's out there
It's only when I lose myself?
Last out fear. There is no room for anything you cast out fear
Listen, king of the Jews,
where's your kingdom?
Enjoy the silence!
Dievuşka, însoţitoarea noastră cuminte de la Muzeul Bulgakov, ne-a purtat din nou prin Patriarşie Prudî. Tramvai nu a existat niciodată prin preajmă, prin urmare el este inventat de Bulgakov. Trei la număr odinioară, lacurile Patriarhului au rămas doar unul, acum. Comuniştii le-au numit Lacurile Pionierului, dar Bulgakov le-a rebotezat numindu-le Lacurile Patriarhului. Deşi comuniştii au pretins că niciodată nu a existat vreo linie de tramvai prin jur (va să zică decapitarea lui Berlioz, produsă de tramvaiul condus de comsomolistă şi de uleiul vărsat de Annuşka, este iluzorie), se pare că în anumite fotografii de epocă apar totuşi vizibile nişte şine de tramvai.
Dievuşka ne-a purtat apoi la locul unde a fost cândva Casa Griboedov. Era exact acolo unde ieri amuşinasem spaţiul respectiv, dar nici Martina, nici Corin nu mă crezuseră.
Am mâncat la uriaşa tavernă Farfuria lui Tamerlan, pe Tverskaia, unde ne-a purtat Alexandru Beleavski. Aici, carnea şi legumele înmuiate în sosuri şi prafuri erau fripte pe o plită uriaşă, cu ajutorul unor beţe lungi cu care era învârtit şi azvârlit din când în când în aer tot amestecul. Apoi am intrat în cel mai elegant magazin de delicatese, Eliseev, luxos ca un hotel Belle Époque, de unde am cumpărat ciocolată şi ceai astrologic de hibiscus, am amuşinat coniac, vodcă şi icre negre.
De aici, ne-am despărţit. Am mai mers doar eu şi Corin, călăuziţi de Dievuşka, să căutăm două presupuse case ale Margaritei şi o bănuită casă a Maestrului, aflate tustrele într-un cartier boem, odinioară, dar ruinat de comunişti. Toate cele trei case se află în zona bisericii uriaşe a lui Hristos Atoateiertătorul. Casele Margaritei erau cu etaj şi relativ cochete. Casa Maestrului era simplă şi stranie, coşcovită oarecum, febrilă, bolnavă. Lângă ea, la poalele unui grilaj, se chinuia un pui de corb să iasă. A ieşit cu chiu cu vai până la urmă, iar Corin şi cu mine tare ce ne-am mai bucurat. Oricât aş fi dorit, am refuzat să interpretez întâlnirea cu puiul de corb ca pe un semn. Tocmai fiindcă voiam să fac exact acest lucru: să gândesc magic.
Dievuşka ne-a spus că Bulgakov şi Elena (înainte de a deveni cea de-a treia soţie a lui Mihail Afanasievici) au stat despărţiţi doi ani de zile, ca să nu îl amărască pe bărbatul de treabă al Elenei, cu care aceasta avea doi fii. Apoi Bulgakov şi Elena s-au întâlnit întâmplător pe stradă şi el i-a spus că nu poate trăi fără ea. Asta a fost. De atunci nu s-au mai despărţit.
8 iulie 2005, Moscova
De ce Bulgakoviada? Cine suntem noi? Între Diavoliada şi Ţiganiada, am poftit şi noi o epopee eroi-hâtră. Se va vedea ce va ieşi. Nu este tocmai o epopee, ci mai degrabă o semi-utopie. Ambasada Română din Moscova ne ia cât se poate de în serios, cei de la Casa Bulgakov, mai puţin. Cred, însă, că nici dacă Pascal Bruckner s-ar fi deplasat la Moscova, pe urmele lui Bulgakov, tot nu l-ar fi băgat în seamă. Chestiunea spinoasă a lumii literare de oriunde este autosuficienţa şi minimalizarea oricărui altcineva. Ca şi cum nimeni nu ar mai crede în lumea de apoi.
Dimineaţa am vizitat mănăstirea Novodevicie, ca să căutăm mormântul lui Bulgakov. Novodevicie este un spaţiu cărămiziu, aparte, cu ziduri scorojite, icoane uriaşe, zidari din Basarabia şi călugăriţe care admonestează în treacăt femeile nechibzuite ca mine. Nu am găsit, însă, decât mormântul lui Soloviev în incintă. În afara mănăstirii, acolo se aflau mormintele celorlalţi celebri. A-l căuta pe Bulgakov părea să fie, însă, a căuta acul în carul cu fân. O îngrijitoare veseloasă ne-a arătat unde se află mormintele lui Cehov şi Gogol: al lui Cehov era simplu şi neînzorzonat, al lui Gogol, ceva mai glorios. Dar de mormântul lui Bulgakov tot nu ştia nimeni. Ne-am răspândit pe cărările din zona morţilor celebri şi am început să-l căutăm cam nesiguri pe noi. Am ştiut că nu eu voi găsi mormântul. Am ştiut că va fi găsit de Corin. Doar cine a putut să lăcrimeze citind Master i Margarita, doar acela putea să găsească mormântul autorului drag nouă, pe care îl celebram în felul acesta care părea hâtru, dar care era şi cât se poate de serios. Nici Martina, nici eu nu eram îndeajuns de... cum, îndeajuns de febrile, de atinse şi atingătoare, nu ştiu cum altfel să spun. Virgil avea întâlnire cu un jazzman şi nu a venit cu noi să caute mormântul. Deci Corin l-a găsit: un mormânt simplu, fără cruce, ca un tumul. Aici era înmormântată şi Elena, moartă doar în 1970. Corin a pus un mugur verde în pământ, Martina a depus şi ea ceva (nu ştiu ce), iar eu am îngropat o piatră preţioasă, maro, pe care o poreclisem "ochiul calului". În faţa mormântului Bulgakovilor se afla mormântul lui Stanislavski. Pe mormintele lui Cehov şi Gogol am pus câte un fir de iarbă.
Apoi ne-am îndreptat spre Kremlin, unde ne-am umplut ochii de icoane uriaşe care te loveau în moalele capului. Icoane la fel de năucitoare pentru noi, ca zgârie-norii pentru cetăţenii anilor treizeci din secolul XX. A fost din nou o zi sfântă, care să compenseze ziua de dinainte, dedicată Diavolului. Vorba vine. Pur şi simplu încerc să păstrez o minusculă balanţă între lucrările Diavolului şi cele ale lui Dumnezeu.
De la Kremlin am rătăcit prin măruntaiele metroului la nesfârşit, fără să găsim legătura bună. Parcă şi-ar fi băgat din nou coada Necuratul. Cu chiu cu vai am reuşit să ieşim la suprafaţă şi să luăm vaporaşul pe râul Moscova. Martina a fumat mult pe drum. S-a blocat, la un moment dat, în toaleta de pe vapor. A ieşit de acolo cu pumnul julit de cât bătuse în uşă. Am refuzat să ne întoarcem acasă tot pe apă şi am luat metroul de la periferia Moscovei. Înainte să găsim gura de metrou, ne-am aflat în faţa celui mai incredibil peisaj: un iaz sălbatic lângă o mănăstire cu turle albastre, înconjurată de un zid scorojit, dar gros şi temeinic. Şi o linişte străbătută doar de păsări nevăzute. Novospaski, aşa se numea locul acela. Parcă am fi plonjat brusc într-un peisaj rusesc din secolul al XVIII-lea. Ne-a venit să nu mai plecăm de acolo. Ghemotoace din Dostoievski, Cehov, Gogol, Tolstoi, ghemotoace din cărţile lor erau conţinute acolo, suspendate într-un timp eteral. Or, ne aflam totuşi în Moscova anului 2005. Mănăstirea fusese preschimbată de comunişti în închisoare politică, dar acum revenise la matca sa de odinioară. Turlele ei albastre îmi mai înţeapă şi acum ochii.
Ziua s-a sfârşit mai puţin bulgakovian, cu poveşti despre prieteni (morţi şi vii). Martina a vorbit mult şi cu tâlc. Am vorbit şi eu despre tot felul: frustrări, inhibiţii, uitări. Am povestit împreună apoi despre boli şi singurătate. Nu este om pe pământ care să nu aibă parte de ele. Dar dragostea, pe unde zburătăceşte ea, oare, pe unde?
9 iulie 2005, Moscova
Alexandru (Saşa) Beleavski, ager la minte şi doldora de poveşti, un ins multiepic, ne istoriseşte varii frânturi din istoria Rusiei. Ştie tot soiul de amănunte picante şi pitoreşti, este un bulgăre omenesc cu barbă tărcată. Saşa este de fapt tot un spiriduş potrivit cu a noastră căutare. Ne istoriseşte despre ţarine, boieroaice, biserici, călugări. Este un povestitor de plăcere şi narativitatea şi-a găsit în el un excelent marsupiu. Ne chestionează apoi despre Bulgakov: de ce Clujul, tocmai Clujul se află în căutarea lui Bulgakov (chiar aşa, de ce?), cine şi ce suntem noi (chiar aşa, cine suntem), suntem scrântiţi?, avem o ţicneală aparte, o frenezie pentru Bulgakov? O avem, fireşte, altfel cum! Există o mitologie a Moscovei în Master i Margarita? Câţiva dintre noi vorbim despre un traseu sacru prin Moscova. Ierusalimul suprapus palimpsestic peste capitala Rusiei. Alţii vorbim despre o contramitologie bulgakoviană care compensează mitologia voită a aparatului de represiune sovietic. Bulgakov ironizând instituţiile NKVD, GPU şi viitorul KGB. Dracii săi care sunt mai morali decât aşa numiţii buni sovietici.
Ne îndreptăm apoi spre mănăstirea Andronic, pe urmele lui Andrei Rubliov. Troiţele reluate aici, în muzeu, m-au făcut să simt o dulceaţă aparte, o duioşie mistică. Chiar dacă nimic nu poate imita tulburarea până în ultimii pori provocată de Troiţa albastră de la Galeriile Tretiakov. Mănăstirea avea un abur proaspăt, o uscăciune miezoasă. Ne-am simţit bine aici, în tihnă răcoroasă. Era, a fost ca şi cum am fi scotocit printr-un mormânt plin şi gol în acelaşi timp. Or, numai Dumnezeu poate avea un astfel de mormânt.
Rubliov, Bulgakov, Tarkovski. Doi Andrei şi un Mihail. Bulgakov are acelaşi nume cu patronul meu războinic. Cum ar fi fost dacă toţi trei ar fi fost Andrei? Andrei Rubliov, Andrei Bulgakov, Andrei Tarkovski? Sau să fi fost toţi trei nişte Mihaili!
Mâncăm din nou la Farfuria lui Tamerlan, apoi o luăm pe îndelete pe Tverskaia, prin magazine, prin faţa statuii lui Puşkin, pe lângă Porţile Nikitskie. Apoi pe Arbat din nou: vedem rockeri şi satanişti care se aruncă în fântâni şi stropesc trecătorii, fete tinere cu şerpi, corbi şi alte jivine, bătrâne îmbrăcate popular dansând cazacioc pentru un ban în plus alături de pensie, teatru stradal cu brigadieri idioţi în salopetă, cântăreţi de doi bani despre perestroika, un orb fredonând muzică de operă etc. Corin şchiopătează de la atâta mers, ca un diablo cojuelo. Mă obsedează triada Rubliov-Bulgakov-Tarkovski. O altă Sfântă Treime.
Finis
Nu am ajuns la cimitirul din districtul Dorogomilov, nici la Clinica psihiatrului Stravinski, nici pe Colinele Vorobiovîi. Pe lângă alte locuri din romanul Master i Margarita probabil că am trecut fără să ştim. Dar totul s-a încheiat acum. Am făcut cât am putut.
La Mosfilm, tocmai s-a sfârşit de turnat pelicula, dar cu destule peripeţii şi chiar maleficii. Am văzut fotografii din film: Margarita este într-adevăr Margarita, Maestrul nu prea este Maestru, Behemoth este superbissim, Azazello - comme çi, comme ça, Koroviev este bunicel, iar Woland este ambiguu - dar s-ar putea să fie potrivit ca o mănuşă.
Master i Margarita nu este Macbeth: piaza rea este doar o năzărire. Când "ghiavolii" ajung să fie mai buni decât oamenii şi mai cinstiţi cu ei înşişi, nu este lucru de şagă.
Mi-am adus pălăria de vrăjitoare înapoi la Cluj.
P.S.: La vârsta de 14 ani am ajuns pentru întâia dată la Moscova, într-una din excursiile tipic organizate în URSS de către toate ţările-satelit ale sovieticilor. În Piaţa Roşie, am fost invitată să stau la o coadă uriaşă de oameni, ca să văd mumia lui Lenin, dar am refuzat. Mă interesau eventual mumiile egiptene, dar nu mumia recentă a unui om care nu mi se părea prin nimic ieşit din comun. Psihanalitic vorbind, spun eu acum, cred că i-am fost aprioric loială lui Mihail Bulgakov. Nu am o altă explicaţie. Pur şi simplu îmi place să cred că am refuzat să văd mumia lui Lenin, pentru că aveam să devin, cândva, o împătimită a romanului Master i Margarita. Chiar dacă pe când aveam 14 ani habar nu aveam de Mihail Bulgakov.
Notă explicativă:
De ce numele eroinei trebuie scris ca fiind Margarita, şi nu Margareta, aşa cum publicul românesc este obişnuit? Explicaţia convingătoare am primit-o şi eu de la Vladimir Bulat, bulgakovfil şi bulgakovlog care a comparat toate ediţiile traduse în româneşte ale romanului, precum şi traducerile în alte limbi străine ale acestuia, având în mână ediţia critică integrală în limba rusă şi toate variantele aferente. Reiau chiar argumentele lui Vladimir Bulat.
Este corect ca numele eroinei să fie Margarita întrucât:
1. Bulgakov a ales în mod intenţionat acest nume, Margarita, şi nu Margareta, în rusă existând ambele prenume; cine ştie cât de cât opera lui Bulgakov, cunoaşte cu câtă meticulozitate îşi cizela scriitorul personajele sale, de la nume la tipologie, descriere, caracter, astfel încât numele Margarita nu este nicidecum întâmplător;
2. în capitolul al XXII-lea din roman, Koroviev îi explică invitatei sale că există deja o tradiţie ca regina aleasă pentru balul Satanei să poarte numai şi numai numele Margarita. Koroviev precizează că eroina a fost aleasă din alte 121 de Margarite, câte existau în acel moment în Moscova;
3. în acelaşi capitol, Koroviev o numeşte pe Margarita şi o invocă astfel: "Ah, regină!", explicându-i o nuanţă aparte, anume, că în secolul al XVI-lea a existat o regină, e vorba de Marguerite de Navarre (1492-1549), care ar fi fost mândră dacă ar fi ştiut că acum, el, Koroviev, o poartă pe actuala Margarita - o stră-stră-nepoată a ei, prin sălile balului care are loc la Moscova.
(Mai multe texte despre Bulgakov şi capodopera sa pe Mesmeea's Blog)