Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La Moscova, la Moscova! (I)


Ruxandra Cesereanu

08.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
4 iulie 2005, Budapesta-Moscova

Am mai rămas doar patru ciudaţi pe urmele lui Bulgakov şi ale Maestrului şi Margaritei (vezi Nota explicativă): Corin, Marta (căreia Corin şi cu mine îi spunem Martina), Virgil şi eu. Peco, Messirele Johannes şi Victor au abandonat din varii motive. Care sunt partiturile noastre? Două Hella (femeile de noi, Martina şi eu), una bucată Behemoth (Corin) şi un semi-Koroviev (Virgil). Dacă ceilalţi ar fi venit totuşi, ar mai fi fost încă doi Behemoţi (Peco şi Victor) şi încă un Koroviev (Ion Vartic). Doar Virgil o rupe pe ruseşte, Corin ştie alfabetul, dar Martina şi cu mine, rien du tout. La graniţa cu Ungaria, întrebaţi fiind de un vameş unde mergem, Corin a greşit (psihanalitic) spunând URSS. Adică Rusia, a precizat el, după ce vameşul l-a privit pieziş. Noi călătorim în trecut, a comentat Martina.

Încă de la Cluj am scos de pe Internet toate traseele moscovite din romanul Master i Margarita, dar nu ştiu dacă vom şi izbuti să ne ţinem strâns de aceste drumuri. Topografia moscovită arată ciudat, cu şerpuiri care aruncă înapoi în timp, prin anii de început ai secolului XX, cu pălării largi, fuste bombate, pantofi ascuţiţi, ciorapi de velur. Spre Budapesta, Virgil ne-a făcut să hohotim, povestindu-ne despre halterofile. Martina e atât de slăbănoagă şi firavă de la bolile ei neobişnuite încât nu poate să deschidă uşile prea masive.

Prietenii şi cunoscuţii ne-au făcut tot felul de săgeţi orientative prin Moscova: Kremlin, Tretiakov, icoane, metrou, bulevarde, tarabe, Arbat. Până una alta să ajungem acolo, fiindcă suntem ferfeniţiţi de oboseală, cu ochii crăpaţi de somn. Chiar şi aşa mizăm pe o bulgakoviadă oacheşă şi hâtră, cu "ghiavoli" simpatici. Fiind vorba de nişte diavoli petrecăreţi şi ghiduşi, nu este nimic rău în ceea ce vom face peregrinând agale sau la pas prin Moskba.

Virgil refuză rolul lui Koroviev, spune că vrea să fie Pilat din Pont sau, şi mai bine, Levi Matei. De la cortizonul pe care îl ia pentru bolile ei, Martina are o stare de ilaritate. Cât despre Corin, el este un Behemoth încă moleşit, în letargie. Nici eu nu sunt o Hella prea descurcăreaţă. Nu prea am poftă de vampirisme...

Întâlnire semi-bulgakoviană la coadă la paşapoarte, pe aeroportul din Moscova. Virgil intră în vorbă cu o kirghistaneancă: aceasta ne spune că se trage din Ghinghis-Han şi Timur-Len, că este un fel de vrăciţă şi are cunoştinţe despre paranormal. Ne explică toate acestea într-o spaniolă stâlcită cu rusă. Are o arsură pe frunte: ne precizează că bărbatul ei legiuit consideră că datorită acestei arsuri ar fi o însemnată, o aleasă, adică o femeie a lui Dumnezeu. O privim deloc cu mirare. Doar suntem la Moscova, unde orice este posibil. Ne mai spune că şi Iisus Hristos era specialist în paranormal.

Mi-am adus pălăria neagră de vrăjitoare la mine, plus inelele vrăjitoreşti cumpărate pe insula Murano acum trei ani, plus alte trei obiecte cvasi-magice de oferit pentru Muzeul Bulgakov, dacă vor fi dorite: coral pentru trupa de diavoli, o piatră specială pentru Maestru (şi Ivan Bezdomnîi) şi un ineluş pentru degetul mic de la piciorul Margaritei.

Intrarea în Moscova este curată: un oraş lat, cu aproape edificii americăneşti acum, chiar new-yorkeze, aş spune. Câţiva zgârie-nori de sămânţă marchează oraşul de la distanţă. Vorbim vrute şi nevrute despre Rubliov, Corin recită un vers din poemele lui Arseni Tarkovski, prezent cu asupră de măsură în filmul Călăuza făcut de mult mai celebrul său fiu, Andrei Tarkovski, dar ne întoarcem mereu la Bulgakov. Oamenii de la Ambasadă sunt primitori şi bonomi, chiar se bucură de venirea noastră. Aducem, în treacăt, vorba şi despre Soljeniţîn. Trebuie neapărat să văd fosta închisoare Lubianka. Cerem amănunte despre Arbat, apoi despre icoanele lui Andrei Rubliov. Şi, în general, despre ce este, ce ar putea fi (şi ce n-ar putea fi) Moscova.

Seara, cină cu ambasadorul Dumitru Prunariu: plăcută, înţesată de causerie, de discuţii deloc prăpăstioase despre politică şi cultură. Domnul Ambasador-Cosmonaut (cum îi spunem noi) şi soţia sa, inteligentă şi la ţintă. Ne plac amândoi, deşi nu avem aceleaşi opţiuni politice. Ambasadorul-Cosmonaut ne povesteşte cu naturaleţe şi pe îndelete aventura sa în cosmos, făcând din noi nişte ascultători privilegiaţi. Simt nevoia sa beau vodcă, lucru neobişnuit pentru mine, ceea ce şi fac. Mă înfiorasem la gândul că aş putea fi suspendată între planete ca un fir neglijabil de praf. Ambasada este înconjurată de un parc superb şi de mici zgârie-nori: îi privesc de la rădăcină, printre arbori, de parcă m-aş afla în Central Park. Mi se face dor nebun de Manhattan şi manhattaniţi. E ciudat. Mă aflu la Moscova şi mi se face dor de New York. Spre miezul nopţii stau în parc cu Martina şi povestim despre deşertăciunile vieţii culturale româneşti. Fumăm împreună, deşi eu obişnuiesc să fumez doar cu vrăjitoarele mele de la Cluj. Vorbim despre prietenie, loialitate, ispită, mafii literare, ambiguitate. Suntem la Moscova şi părem destul de fericite. Proiectul meu a izbutit, cel puţin spaţial şi temporal vorbind. Suntem la Moscova cu trupul, chiar dacă nu şi cu sufletul. Dar sufletul va fi şi el ademenit încetul cu încetul. Vom fi la Moscova şi cu mintea, în curând. Suntem şi noi tot un fel de cosmonauţi.

I-am iscodit pe cei de la Ambasadă despre faimoasele cimitire postcomuniste cu mafioţi tineri mumifiaţi în mauzolee, cărora vin să le cânte tarafuri de ţigani, în timp ce rudele apropiate celor morţi de tineri sparg cupe de şampanie. Nimeni nu pare să ştie nimic despre aşa ceva. Parcă aş fi visat toate lucrurile acestea ca o fumătoare de marijuana. Aş fi vrut să fac un documentar despre un astfel de cimitir postmodern.

Am făcut o întreagă listă cu obiectivele unui traseu iniţiatic Bulgakov: cred că se va duce la naiba planul acesta cuminte şi înţelept, de-abia vom ajunge pe ici, pe colo, câte-un pic. Edificii, străzi, statui, răspântii.

Virgil a venit la Moscova cu douăzeci şi două de măsline umplute cu migdale. E maniac într-ale măslinelor. Oricine doreşte să aibă de-a face cu Virgil, trebuie să fie dotat cu măsline. Corin şi cu mine am adus în schimb o puzderie de croissants - ne plac dimineţile franţuzeşti sau mai bine-zis franţuzite, cu o cafea bine de tot îndulcită. Începuturile sunt straşnice deocamdată.


5 iulie 2005, Moscova [în jurnal am scris, nu ştiu de ce, anul 2004]

Locuim lângă studiourile Mosfilm, unde tocmai s-a încheiat de filmat, după multe păţanii, Master i Margarita. Metroul este o subterană spectaculoasă, ne zgâim încântaţi, apoi ieşim din staţia Maiakovskaia direct pe Sadovaia şi adăstăm la cafeneaua Bulgakov, ieşită brusc în cale. Între 1921-1924, aici a locuit Bulgakov şi a pritocit la romanul său celebru în faza de schiţă. Înăuntrul cafenelei sunt fresce cu personajele din roman. Comandăm cafele şi ciocolată caldă şi chicotim cu toţii când scot la iveală pălăria mea de vrăjitoare. Încep să filmez istoria călătoriei noastre şi a căutării lui Bulgakov. La subsolul cafenelei se află un grup de studenţi care seminarizează pe Bulgakov? Oricum, nu am înţeles nimic din ce vorbeau, neştiind rusa.

Pornim apoi spre Patriarşie Prudî, locul unde s-au întâlnit Berlioz şi Ivan Bezdomnîi cu trupa de şoc a diavolilor. Este un parc mic şi cam dezamăgitor, murdar, înţesat de sticle şi gunoaie, cu homeleşi. Totuşi, ne simţim bine în el, ne simţim acasă. Ceva scânteiază în noi. Nu ne-am dezmeticit de tot. Petrecăreţii din nopţile de weekend moscovit au şifonat prima imagine din roman.

Apartamentul 50 de pe Sadovaia 302 bis e încă departe, fiindcă Sadovaia este un bulevard urieşesc, crăcănat, cu şoldurile late. Aşa că o luăm pe Arbatul vechi, Lispcanii moscoviţilor, cum s-ar zice, plin de tarabe, Matrioşe, căciuli de blană, insigne sovietice, băşti cu clape de aviatori şi chihlimbar în puhoi. Probăm căciuli de blană şi de aviatori din cel de-al doilea război mondial. Arbatul miroase a mâncare, dar nu duhneşte neapărat. Este o zonă prietenoasă, care face mereu cu ochiul. Un bâlci postmodern.

Îl tachinăm pe Virgil că seamănă la figură cu Lenin şi cu Paul Everac (şi chiar seamănă la figură). Lângă Kremlin, Virgil are să rămână blocat într-un WC public. Până la urmă, fireşte, va ieşi de acolo. Nu ştiu ca lui Lenin să îi fi plăcut măslinele şi nici jazzul. Aşa că Virgil nu este, totuşi, Lenin.

În Piaţa Roşie nu ne mirăm prea tare, ba chiar este destul de previzibil. Fac fotografii speciale cu turlele de prăjitură ale bisericii Vasili Blajenîi şi cu pălăria mea de vrăjitoare. Trecătorii sunt amuzaţi. Vântur pălăria (primită în iarnă de la Astrolog) în toate părţile, ca şi cum ar fi un evantai. Râd cu Martina şi fâlfâim ca nişte condori.

Martina şi Virgil o iau apoi obosiţi spre casă, Corin şi cu mine rămânem. Comandăm la prânz, printre altele, o supă de ciocolată (soră vitregă cu supa inconştientă, aşa se numea, pe Amsterdam Avenue, la New York), apoi pornim să căutăm, totuşi, apartamentul 50 de pe Sadovaia, unde se instalaseră, în romanul lui Bulgakov, trupa de diavoli. Am scotocit, însă, pe Sadovaia în zadar: am gâfâit, am întrebat, am scrâşnit din dinţi, am intrat în curţile blocurilor, degeaba, locul nu era de găsit, parcă intrase în pământ. Am interpretat inclusiv intersectarea cu nişte pisici negre şi tărcate, dar tot zadarnic. Nimeni nu ştia nimic. Sadovaia părea să fie o gaură neagră (o gaură SF de vierme) în care orice şi nimic putea fi aflat. După ce am căutat vreo patru ore, dacă nu mai mult, am ajuns exact în locul unde ne oprisem dimineaţa la cafeneaua Bulgakov. Iar în curtea acesteia se găseau atât Muzeul Bulgakov, cât şi apartamentul 50. Adevărat, apartamentul cu pricina şi cu bucluc nu se mai găsea pe Sadovaia 302 bis, ci pe Sadovaia 10. Cine caută Sadovaia 302 bis nu are cum să găsească apartamentul ascuns în gaură de şarpe al răposatului Mişa Berlioz. Înainte de a ajunge iar la cafeneaua Bulgakov, am intrat în ceea ce ar fi trebuit să fie Teatrul de Varietăţi, odinioară, astăzi Teatrul Satiric. O alee lunguiaţă, cu arteziene la capăt şi un templu stilizat gardează clădirea mauzoleică a teatrului. Ne-am aşezat lângă nişte chinezi cu tot felul de zorzoane, care sporovăiau cifrat.

Nu am reuşit să intrăm în apartamentul 50, ci doar pe casa scărilor, plină de graffitti: aici, Behemoth este personajul cu adevărat adorat şi adorabil, întrucât este scrijelit în zeci de ipostaze, întotdeauna drăcoase şi şăgalnice. Margaritele au chipuri cam idioate. Wolanzii sunt confuzi şi alunecoşi.

Martina a comentat în amurg, spunând că Dracul ne-a făcut să ne învârtim în cerc. Corin a râs şi a spus altceva: că învârteala noastră în cerc a fost iniţiatică şi pervertitoare în sens benefic. Dacă te încăpăţânezi, însă, tot găseşti ceea ce trebuie să găseşti. Sau tu eşti găsit de ceea ce trebuie oricum să te găsească.

Tot acum am rememorat spectacolul pus de Cătălina Buzoianu prin 1985, cu Dan Condurache în rolul vieţii lui, un Woland parşiv, cu Mitică Popescu pe post de Koroviev flegmatic, cu Gheorghe Visu pe post de Bezdomnîi răvăşit, cu Valeria Seciu părând a fi mereu unsă cu cremă zburătoare şi cu Ştefan Iordache în rolul unui Maestru bolnav de melanholie. Nu ne-am amintit, însă, cine i-au interpretat pe Azazello, Hella, Abadona şi mai ales pe Behemoth! Oare de ce? Apoi am povestit puţin şi despre spectacolul clujean al Monei Chirilă, Mantaua, după Gogol, cu scene din Bulgakov. Cred ca moscoviţilor le-ar place acest spectacol, chiar dacă ar bea vreo trei ceaiuri ruseşti şi o votcă, până să se termine.

Mă gândeam ca, la o adică, să-mi donez pălăria de vrăjitoare (primită de la Astrologul roşcovan şi adusă tocmai din Italia) Muzeului Bulgakov. Martina protestează, însă, susţinând că o astfel de pălărie de vrăjitoare trebuie ţinută cu dinţii în Cluj. Corin, în schimb, este de acord cu donarea ei. O adevărată vrăjitoare nu doar că nu şi-ar dona niciodată pălăria, dar nici nu ar pierde-o, întrucât ar risca astfel să îşi piardă şi capul!

Pe peretele din faţa apartamentului 50 am scris ceva patetic şi naiv (nu spun ce). Corin m-a privit vag zeflemitor, fiindcă nici unul din noi nu mai este la vârsta scrijeliturilor de acest fel. Mi-am însemnat teritoriul asemenea unei leoaice? Ce să fac, nu mi-am putut reprima plăcerea de a scrijeli în faţa apartamentului 50.

Pe când ne aflam în faţa apartamentului cu pricina, a urcat scările un tip inflamat la faţă şi ursuz. Părea să fie sastisit de vizitatori, de-a dreptul autist din pricina fanilor lui Bulgakov. Părea să fie anti-Bulgakov. Mi-a fost antipatic din pricina aceasta.

Am uitat să spun că, tot rătăcind după apartamentul 50, am dat din întâmplare de fosta închisoare Lubianka. Am scrutat-o ca pe un duşman de soi. Este o clădire rece, dar cu morgă de marchiză devenită preoteasă-inchizitor. Oare să nu fi fost chiar atât de întâmplător faptul că am dat nas în nas cu Lubianka tocmai fiindcă eram în căutarea apartamentului 50, confiscat de diavolii din suita lui Woland? Naiba să mai ştie. Nimic nu este hazardat. Ziua de astăzi, de pildă, a fost una în cerc: am ajuns exact în locul din care pornisem dimineaţa pe Sadovaia şi unde se găsea totul, fără ca noi să bănuim.


6 iulie 2005, Moscova

Am vrut să compensăm ziua "diavolească" de ieri, aşa că am mers pe urmele lui Rubliov, după celebra Troiţă - icoana Sfintei Treimi. Am adăstat apoi şi la Maica Domnului din Vladimir, o icoană foarte specială, recomandată mie de Monahim (un tânăr călugăr şi poet). Ochii exoftalmici şi blajini ai Maicii Domnului, care intră în tine, în noi, prin toate părţile. Am aprins cu Martina lumânări pentru destule suflete, dar a trebuit să părăsim locul destul de în fugă, întrucât, din pricini neştiute, preotul le alunga pe credincioasele zumzăitoare: cred că venise o televiziune să filmeze icoana.

După-amiaza am ajuns în preajma Kremlinului, lângă Manej (aici privea Margarita convoiul mortuar al lui Berlioz, atunci când a acostat-o Azazello), apoi pe la Balşoi Teatr. Am luat-o pe minunata Tversakaia, un bulevard întru totul demn de o metropolă, ca să găsim Casa Griboedov. Se pare, însă, că hărţile de pe Internet sunt aiurea, fiindcă nici pomeneală de vreo terasă Griboedov. Am găsit, în schimb, o terasă Gorki. Poate că ruşii au rebotezat locul sau Dracul ne-a jucat iar o festă şi era un făcut să nu găsim Casa Griboedov. Am tot întrebat în sus şi în jus, dar nimeni nu mai ştia de Griboedov.

Trebuie să admit iar şi iar că Moscova are ceva newyorkez în ea; nu ştiu exact ce, un fel de tandreţe moderată, un soi de destindere de tip Turn Babel, de relaxare pe care doar o metropolă care şi-a uitat dezaxarea de odinioară o poate conţine.

Virgil a chiulit astăzi şi s-a întâlnit doar cu jazmanii săi.


7 iulie 2005, Moscova

Azi dimineaţă, de fapt la prânz, am avut masa lunguiaţă (masa rotundă) despre Master i Margarita, la Ambasadă. Am vorbit puţin despre bogomilism şi alte drăcovenii, drăcării etc. Martina a vorbit despre esoterismul romanului şi despre cum Ion Vartic-Koroviev a descoperit secretul identităţii lui Koroviev. Corin a citit din romanul său Hidra pasajul în care Adela Margus plonjează în Master i Margarita şi devine Adela Bezdomnîi (adică eu) şi a vorbit puţin despre Phantasma. Virgil Lenin Everac (tot un fel de Koroviev, cum am mai spus deja) a vorbit despre întrepătrunderile dintre avangarda rusă şi cea românească. Angelo Mitchievici (aflat şi el la Moscova) a comentat întrucâtva despre prelucrarea miturilor clasice în Master i Margarita. Dorin Popescu, gazda noastră principală la Ambasadă, a glosat năvalnic despre cum este să nu poţi fi un Bulgakov român; totuşi a identificat, în chip cât se poate de ciudat, o Struţocămilă bulgakoviană în cvartetul Cioran-Eliade-Noica-Ionesco în perioada interbelică! A vorbit şi Boris Lanin (amicul lui Corin, cercetător la Academia moscovită) despre cum ruşii au crezut că fragmentele despre Yeshua Ha Nozri din Master i Margarita alcătuiesc o evanghelie... eretică.

După aceea am mers la Casa Bulgakov unde o Dievuşka (Nadia, pe numele ei real) a flecărit câte-n lună şi-n stele. Aici se afla inclusiv un motan negru, grăsun, cât se poate de real, fost Stiopa, acum rebotezat Behemoth, câştigător al concursului anunţat în presă pentru a deveni motanul oficial al Muzeului Bulgakov. Individul, simpatic foc şi bun de scărmănat, concurase cu vreo alţi douăzeci şi cinci de motani grăsuni şi negri. Corin l-a smotocit puţin şi motanul s-a lăsat.

Am semnat cu toţii pentru un proiect de statui Master i Margarita (căci în toată Moscova nu există o statuie a lui Bulgakov). Pe pereţii din hol erau atârnate fotografii dintr-un proiect numit Schizofrenia: acest proiect afişase presupusul certificat medical cu bolile psihice ale Maestrului. Într-o altă încăpere erau proiecţii cu fotografii ale părinţilor şi ale celor trei neveste ale lui Bulgakov. Am participat şi la un concurs de desenat Behemoţi: Virgil a desenat cu pix albastru un motan caligrafiat, Martina a desenat cu negru un motan elegant, iar eu am mâzgălit cu roşu un motan inform (sau diform). Un amănunt: Behemoth se pronunţă în rusă Beghemot. Pronunţia sună a baghetă magică.

De aici am mers apoi la apartamentul Diavolului, nr. 50. Graffitiurile pe care le văzusem deja de marţi, adică din 4 iulie, erau scrise, câteva, de satanişti. Erau apoi o puzderie de Margot nădăjduind la bărbaţi perfecţi, mesaje de la tot felul de tipi dezamăgiţi, rockeri, fircălitori pur şi simplu, depresivi, săriţi de pe fix, femei abandonate şi tot aşa. Tot ceea ce mai conţinea apartamentul 50 de pe vremea lui Bulgakov erau un primus autentic, o uşă scorojită şi un scrin. Şi podeaua, parchetul din camera lui. Restul era tot o reconstituire. Bulgakov locuise aici, o vreme, în chirie la o văduvă de bijutier. Clădirea fusese iniţial o fabrică de tutun, dar cum strada Sadovaia era considerată a fi de prim rang moscovit, primarul desfiinţase fabrica de tutun, preschimbând edificiul în casă de locatari. Camerele aveau, pe lângă ferestrele normale, nişte ferestre rotunde, la vreo doi metri de podea: erau ferestrele prin care muncitorii de la fabrica de tutun puteau fi supravegheaţi. Tot în apartamentul 50 se găsea o cameră cu o oglindă în care puteau fi puse dorinţe, dacă oglinda era privită în întuneric. Virgil, Corin şi cu mine ne-am pus dorinţe, Martina, ba. Mai exista o uşă de incendiu sau scară de serviciu, dar care era prea periculoasă ca să mai fie străbătută. Pe aici intraseră organele de represiune care voiseră să suprime trupa de diavoli instalată în apartament.

M-au tulburat fotografiile cu Bulgakov bolnav, pe ultima sută de metri: avea pe cap o tichie, o căciuliţă de fapt, de... Maestru. Şi ochi flămânziţi de ceva neştiut, hămesiţi, himerici.

La sfârşit, după ce am văzut tot ce era de văzut din apartamentul Diavolului, i-am dăruit tânărului nostru ghid, un rus blond şi calin, i-am dat, ei, da, tocmai ineluşul pentru degetul mic de la piciorul Margaritei. Băiatul s-a fâstâcit, dar a primit ineluşul. Era mesajul meu de "vrăjitoare" neîndemînatică pentru cealaltă vrăjitoare care improvizase în chip delicios.

Pe casa scărilor, Alexandru Beleavski, adevărat dicţionar ambulant în ce priveşte istoria Rusiei, a improvizat în a-mi traduce fragmente din graffitiurile de pe ziduri. Drept mulţumire, mai târziu, i-am dăruit bucata de coral pe care o adusesem de la Cluj şi care făcea parte din cele trei obiecte "magice" de lăsat la Moscova.

(va urma)

Notă explicativă:

De ce numele eroinei trebuie scris ca fiind Margarita, şi nu Margareta, aşa cum publicul românesc este obişnuit? Explicaţia convingătoare am primit-o şi eu de la Vladimir Bulat, bulgakovfil şi bulgakovlog care a comparat toate ediţiile traduse în româneşte ale romanului, precum şi traducerile în alte limbi străine ale acestuia, având în mână ediţia critică integrală în limba rusă şi toate variantele aferente. Reiau chiar argumentele lui Vladimir Bulat.

Este corect ca numele eroinei să fie Margarita întrucât:
1. Bulgakov a ales în mod intenţionat acest nume, Margarita, şi nu Margareta, în rusă existând ambele prenume; cine ştie cât de cât opera lui Bulgakov, cunoaşte cu câtă meticulozitate îşi cizela scriitorul personajele sale, de la nume la tipologie, descriere, caracter, astfel încât numele Margarita nu este nicidecum întâmplător;
2. în capitolul al XXII-lea din roman, Koroviev îi explică invitatei sale că există deja o tradiţie ca regina aleasă pentru balul Satanei să poarte numai şi numai numele Margarita. Koroviev precizează că eroina a fost aleasă din alte 121 de Margarite, câte existau în acel moment în Moscova;
3. în acelaşi capitol, Koroviev o numeşte pe Margarita şi o invocă astfel: "Ah, regină!", explicându-i o nuanţă aparte, anume, că în secolul al XVI-lea a existat o regină, e vorba de Marguerite de Navarre (1492-1549), care ar fi fost mândră dacă ar fi ştiut că acum, el, Koroviev, o poartă pe actuala Margarita - o stră-stră-nepoată a ei, prin sălile balului care are loc la Moscova.

(Mai multe texte despre Bulgakov şi capodopera sa pe Mesmeea's Blog)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer