Suveniruri & accesorii londoneze

N-aş fi ajuns prea curînd să vizitez Londra dacă n-ar fi fost la mijloc dorinţa mamei mele de a-şi petrece acolo concediul. Dezvoltase de-a lungul ultimilor ani o puternică fascinaţie al cărei prim efect fusese acela de-a mitiza Londra din mintea mea pînă la punctul în care devenise aproape intangibilă. Singurele mele pregătiri s-au limitat la fixarea traseului, rezervarea unui hotel ieftin şi potrivirea variatelor orare de drum. Pentru restul, îmi era suficient să ştiu că se înarmase ea cu tot ce trebuie: un dosar întreg cu diverse informaţii culese de pe Internet, hărţi listate pe zone, plus un tabel în Excel (!) cu obiectivele turistice ale călătoriei noastre. Dar chiar şi aşa, păstrasem în mine fără încetare destule îndoieli care să ţină Londra pe piedestalul înalt pe care o urcasem, şi, pînă să cobor din autobuzul care ne luase de la aeroport şi ne lăsase în zona gării Victoria, n-am crezut că pot să privesc în jur şi să-mi spun: "Sînt la Londra". Nu ştiam prea bine la ce să mă aştept, şi de aceea Londra m-a cucerit instantaneu, paralizîndu-mi totodată şi capacitatea de-a o descrie într-o "etichetă" de ansamblu care să nu sune inflamat. Dar nici nu cred că e exagerat dacă spun că e un oraş fabulos - de fapt, o colecţie de oraşe unice, atît de mare e contrastul între cîteva din zonele văzute.

Din lista de obiective turistice, am ratat cam jumătate, asta pentru că, în drum spre vreunul dintre ele, ne ieşeau în cale alte şi alte lucruri ce meritau văzute - şi nu mă refer neapărat la nişte locuri anume: pe stradă aproape orice lucru poate fi privit ca un spectacol, iar cosmopolitismul e ameţitor: pakistanezii care-ţi oferă după-amiaza ziarul gratuit (The London Paper şi Lite London, aflate la concurenţă: dacă l-am acceptat pe primul, distribuitorul celui de-al doilea, aflat la doi metri mai încolo, nu mi l-a mai întins şi pe-al său), musulmanii care îşi fac rugăciunile pe iarbă, în parc, indienii cu turban de la volanul taxiului londonez, negresele care conduc autobuze, ori amalgamul de bucătării orientale din Camden Town, o zonă din nordul Londrei faimoasă mai ales pentru pieţele şi bazarurile ei aglomerate dar şi pentru fluxul pestriţ de punkeri. De-aici se pot cumpăra şi suveniruri ieftine, şi accesorii punk, dar şi "cannabis lollipop" sau cătuşe cu blăniţă roz... Sînt şi patrule de poliţie care se plimbă relaxat prin mulţimea de oameni, iar consumul de alcool e interzis în zonă.

Cu totul altfel stau lucrurile în City, centrul financiar al Londrei, unde aproape toţi oamenii de pe stradă sînt îmbrăcaţi la costum şi e un spectacol bizar şi neobişnuit să vezi mulţimea de siluete negre umblînd grăbit, în linişte, ca şi cum ar avea fiecare o ţintă foarte precisă. O parte din ei se duc la Leadenhall Market, o veche piaţă acoperită ce seamănă mai mult cu o galerie şi care se laudă cu faptul de-a fi apărut şi în filmul Harry Potter şi piatra filozofală. Aici, aceiaşi finanţişti sobri se adună spre seară la bere: toţi stau în picioare, cu paharul în mînă, într-un vacarm asurzitor de conversaţii. Şi la pub-ul la care-am fost, The Shakespeare, există acelaşi obicei, de-a sta mai degrabă în picioare, deşi e plin de locuri libere. Nu se fumează (decît afară), şi, dacă e vreun meci de fotbal, cei mai mulţi dintre clienţi stau în jurul ecranului exprimîndu-şi foarte zgomotos suportul. La pub vin şi multe femei - şi nu există jena aceea de-a fi considerată deplasată pentru că mergi să bei ceva, neînsoţită de un bărbat: am numărat în grupul din faţa mea 14 femei îmbrăcate elegant care beau, povesteau şi se simţeau foarte bine, iar media de vîrstă a grupului se apropia bine de 40. Englezii sînt foarte amabili, dar mostra de bun-simţ care m-a cucerit total se referă de fapt la interdicţia afişată în baruri şi magazine de-a vinde tutun ori alcool minorilor, formulată astfel într-un loc: "Dacă eşti suficient de norocos să arăţi mai tînăr de 18 ani, te rugăm să nu te simţi ofensat dacă îţi vom cere un act de identitate".

Pe stradă se întîmplă mereu cîte ceva: te poţi întîlni pe Strand cu Christian Slater, poţi asista la demonstraţii (împotriva lui Robert Mugabe), poţi vedea travestiţi după care nu întoarce nimeni capul a şoc sau mirare, iar uneori poţi nimeri într-un film: mi s-a întîmplat din greşeală, pe malul sudic al Tamisei, sub podul Waterloo, şi, pînă să înţeleg bine rostul mulţimii în care nimerisem, m-am trezit că fac figuraţie după nişte indicaţii sumare: Don't look into the camera, but look happy!. Nu ştiu unde dispăruse Dustin Hoffman după aceea, dar Emma Thompson mai rămăsese cîteva minute să se lase pozată de cei din jur. Parcurile londoneze sînt într-adevăr superbe: în St. James's Park, aflat în apropierea Palatului Buckingham, există şi un lac plin de lebede (albe şi negre), pelicani, gîşte, raţe, iar veveriţele celebre (şi hoaţe: pe una am surprins-o cu aparatul foto şterpelind o alună din sacoşa unei doamne) roiesc în voie pe aleile parcului. Cel mai frumos loc mi s-a părut a fi Kensington Gardens, cîndva parte din Hyde Park: arhitectura peisagistică îţi taie respiraţia, sînt şi aici veveriţe (ca de altfel în toate parcurile Londrei), şi probabil motivul pentru care m-am îndrăgostit de el se datorează şi norocului de a-l fi văzut în lumina de apus a soarelui: pînă în acel moment n-am apucat să zăresc albastrul cerului londonez, avînd parte doar de rain sau shower.


Loreley Petroiu este absolventă a Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj; în prezent, web designer.

(Articol preluat din Dilema Veche, februarie 2008)