Cuvinte care ucid

În Est, comunismul însemna Gulag. În Vest, însemna o modă postbelică. O modă intelectuală. Răspîndită şi impusă acolo de unde pornesc toate modele: Franţa. Imediat după eliberare, marxismul devenise curentul majoritar de gîndire, care acaparase boema pariziană şi birourile instituţiilor. Cum de-au ajuns elitele din patria drepturilor omului să îl preamărească pe Stalin? Cum de-a ajuns Sartre să-i aducă laude dictatorului Tito? Cum de filosofi ca Barthes şi Derrida au ajuns să acuze limba ca este "fascistă"?

"De cincizeci de ani ţine povestea asta. (...) Oamenii ăştia, domnule, gîndesc. Gîndesc pentru alţii". Jean Sévillia* numeşte povestea asta, practica asta "terorism intelectual".

"Adică nici mai mult, nici mai puţin decît un sistem totalitar. Dar de un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvîntul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sînge. Numai prin cuvinte. Cuvintele conştiinţei liniştite. Cuvintele marilor conştiinţe. Cuvinte care ucid".

Avatarurile stîngii franceze sînt relatate şi explicate de Sévillia într-un eseu pasionant, cu ritm de reportaj, care stabileşte legături de cauzalitate între vorbe şi fapte, între oameni, operele lor şi restul societăţii. La început a fost fascinaţia. Pe fondul alianţei împotriva lui Hitler, între intelectualii francezi şi soviete s-a produs un coup de foudre. Văzută de la cafeneaua "Deux magots", din Montparnasse, viaţa sub Stalin era neapărat, trebuia să fie, "la vie en rose". Semnalele că n-ar fi aşa erau ignorate, combătute, suprimate, lăsate în afara dezbaterilor.

Anticomunist egal fascist. Ura retrospectivă faţă de Hitler "a aruncat mii de oameni cumsecade în braţele Partidului Comunist". Marxismul a devenit o dogmă, "opiumul intelectualilor", cum îl numea Raymond Aron. Artiştii, scriitorii, filosofii francezi îşi găsiseră un nou Mesia: proletariatul, şi descoperiseră o nouă vină: vina de a fi burghez.

Sentimentul difuz de culpabilitate, plus aureola antinazistă au făcut comunismul atît de seducător pentru francezi. N-au fost doar nişte convertiri de conjunctură, nişte pasiuni trecătoare. Temele stîngii au cristalizat şcoli de gîndire, au declanşat conflicte sociale, au furnizat temeiuri ideologice pentru crime în masă şi au încurajat genocidul sovietic. Discursul dominant aparţine elitelor, iar cînd elitele se află în eroare, cînd derapează, şocul se simte la nivelul întregii societăţi.

Momentul mai '68, problema imigranţilor, structuralismul, chestiunea vălului islamic în şcoli, grevele, arta "angajată", revoltele de la periferiile pariziene. Sévillia ne prezintă tabloul riguros documentat al unei Franţe permanent agitate de spectrul gîndirii unice. Nu e un tablou negru pe negru, e luminat de inteligenţa cercetătoare a autorului. Are un "je ne sais quoi" înflăcărat, o bonomie amară. Nu e o demonstraţie plină de indignare, ci un exerciţiu de graţie, printre concepte şi monştri sacri, punctat de note amuzante. De pildă, la moartea lui Stalin, în 1953, poetul Louis Aragon îi va comanda lui Picasso un portret al "marelui om" pentru prima pagină a revistei "Lettres françaises".
"Din păcate, fizionomia tătucului popoarelor, revizuită şi corectată de Picasso, le va displăcea muncitorilor comunişti: crimă de lezmaiestate".

Probabil veţi găsi asemănări între intelectualii francezi "angajaţi", "aceşti Don Quijote ai naţiunii", şi talibani. Nu-i exclus. E drept, unii manevrează idei, ceilalţi manevrează bazooka. Dar şi unii, şi alţii cred că, spre deosebire de viaţa unui om, cuvintele sînt sacre.

* Jean Sévillia, Terorismul intelectual, Editura Humanitas, 2007